Ca în fiecare vară, România este oripilată.
Părinţii sunt nervoşi, acuză şcolile, elevii dau şi ei vina pe cine şi, mai ales, pe ce pot, profesorii sunt de părere că aşa o generaţie nu a mai fost de mult, facultăţile sunt şi mai disperate ca părinţii, niciun profesor nu vrea să rămâană fără posturi, guvernul susţine sus şi tare că fosta guvernare e de vină, că învăţământul trebuie reformat (a câta oară?!?!?!), opoziţia dă vina pe proasta guvernare şi cere o reformă a învăţământului şi tot astfel, până când trece şi arşiţa, şi vara, şi România nu mai fierbe şi inevitabilul se produce: vine toamna.
Ca în fiecare toamnă, în România se caută soluţii. Universităţile, ca formă de învăţământ superior, ajung dintr-odată la concluzia că, la urma urmei, nu este nicio tragedie dacă doritorii de carte nu au bacalaureat, să nu se împiedice cei însetaţi de cunoaştere de aşa ceva. Ce mare lucru dacă nu au reuşit să treacă de o formalitate, cândva o să reuşească ei, dar să vină în băncile universitare, să asculte prelegeri (evident, mai complicate decât comentariile de la română, pe care ar fi trebuit să le înveţe până atunci), să primească note, evident mai bune, date de profesori mai competenţi decât cei din liceu, într-un cuvânt, să se pregătească pentru viitoarea carieră. Restul, adică bacalureatul, vine el cândva. Şi părinţii se liniştesc şi ei, elevii, de-acum studenţi, nu mai sunt traşi la răspundere de nimeni şi nici nu mai dau pe alţi factori vina, profesorii universitari rămân cu posturile intacte, cei de liceu se gândesc la cele ce vor veni, opoziţia nu mai zice nimic, doar guvernul e gata de reformă.
Cam acesta este scenariul bacalaureatului, evident, în linii mari, din fiecare an. Şi, tot ca de fiecare dată şi, mai trist, ca în orice alt domeniu, la noi se cârpeşte. La fel cum se întâmplă în, de pildă, construcţii sau într-un service auto sau, mai trist, chiar şi medicină, mă rog, în absolut orice domeniu ne-am uita, la noi se „creează soluţii”. Şi ne mai şi mândrim cu asta. Ce am reuşit să facem cu resurse puţine. Doar că ceea ce a fost astfel făcut va ţine tot pe atât.
Problema nu este nouă şi fiecare guvernare post-revoluţionară s-a lovit de ea. Însă nimeni nu a reuşit să o rezolve satisfăcător, de fiecare dată interesele primând. Chestiunea este extrem de complexă şi trebuie privită cu luare-aminte. Aparent, există două sau trei tabere care trebuie „împăcate”. În realitate, ar trebui să fie una singură. Pentru că, mi se pare un fapt de logica bunului simţ, toţi, de la părinţi la ministru, ar trebui să fie fericiţi atunci când o generaţie o depăşeşte pe cea precedentă. Însă lucrurile nu stau deloc aşa. Cu toţii s-au cantonat în două tabere, pe de-o parte, părinţii, nemulţumiţi, pe de alta, ceilalţi, care susţin că elevii nu ar învăţa destul. Cu toţii uită însă factorul esenţial în această ecuaţie: universităţile. De aici, tot răul.
Nu sunt adeptul unui bacalaureat, să-i zicem, uşor. Pentru că nu este în interesul nimănui. Sunt însă în mod absolut adeptul unui bacalaureat diferenţiat. Nu cred că un elev de la liceul auto trebuie să intre în profunzimile literaturii sau ale geografiei pentru a deveni un excelent mecanic. Evident, subiectul unic pentru orice tip de învăţământ superior este o greşeală. Un bacalureat diferenţiat, cu trepte specifice de greutate, este în interesul oricui. Cel puţin al acelora care vor să fie competitivi. Astfel ne apropiem de esenţă.
Anume, competitivitatea universităţilor. Ce se întâmplă cu adevărat? Orice universitate care se respectă are un anumit număr de facultăţi, de departamente şi, în fapt, de profesori (indiferent de gradul lor didactic – preparator, asistent, profesor universitar etc.). Cu cât este mai mare oferta, cu atât universitatea este mai serioasă, asta este din nou o observaţie banală. Unde se termină însă banalul şi începe ridicolul este că posturile sunt condiţionate de un anumit număr de studenţi, care să fie pe tot parcursul anilor aproape identic. Admitere nu mai există. Nici nu e neapărat nevoie. Dar atunci trierea să se facă pe parcurs. Unii profesori ar face-o. Dar nimeni nu plăteşte o catedră care, de pildă, din 50 de locuri ocupate iniţial de studenţi, nu ar mai păstra decât trei. Aici este problema: nu se poate face nicio triere, atâta timp cât prin ea se riscă desfiinţarea unor posturi, a unor catedre şi chiar a unor facultăţi. Şi asta, desigur, nu este în interesul nimănui.
Dacă însă profesorul universitar este obligat să treacă într-un final şi pe cel mai leneş, incapabil şi indolent student, să nu ne mirăm că acesta, când va fi în posesia diplomei, îşi va dori să lucreze „în domeniu”. Fireşte, el va fi şi angajat – cândva. Dacă însă întâmplarea face că vrea să devină profesor, cercul, tot mai vicios, începe să se închidă. Mai întâi, el va cădea la titularizare. Fiindcă nu sunt posturi, iar elevi sunt, se va recurge la varianta „inofensivă” de suplinitor. În ce mă priveşte, un profesor suplinitor căzut la titularizare este aidoma unui student căzut la bacalaureat. Ambii aşteaptă să „recupereze” ceva.
Doar că, mă întreb, ce poate preda un profesor care, la rândul lui, nu a fost nici măcar capabil să promoveze, pe rând: bacalauretul, examenele din timpul facultăţii, care a avut probleme la licenţă şi care a căzut în repetate rânduri la titularizare? Nu ar fi mai bine ca trierea să se întâmple în timpul facultăţii, nu ar fi mai corect să termine doar cei care merită cu adevărat, nu ar fi în interesul tuturor să nu se pună problema desfiinţării de posturi dacă nu există în anul al treilea a fel de mulţi studenţi câţi erau în primul? Ca să nu mai pomenim că fără un anumit număr de studenţi, respectiv, fără acei elevi care nu au promovat la bacalaureat, dar care sunt luaţi cu arcanul la facultate (nu la armată), departamentele s-ar închide unele după altele.
Şi nu doar ele se închid, ci şi cercul. Brusc. Fiindcă un astfel de profesor îşi va lua în cele din urmă şi gradele şi doctoratul şi tot ce mai trebuie, prin încercări succesive, la fel cum fac şi elevii lui la teze, lucrări de control sau la alte forme de verificare. Şi, când acest sistem se perpetuează de douăzeci de ani, nu poţi cere ca elevul, provenit din a cincea mână de profesori incompetenţi, să aibă rezultatele dorite de sucesivii miniştri ai învăţământului – pentru că este pur şi simplu imposibil.
Şi tare mă tem că răul nu se va opri aici, că, până la o adevărată reformă a învăţământului, care să pornească, după cum spuneam, de la cel preuniversitar (unde există aceeaşi condiţionare a postului de un număr de elevi), vom asista, vară de vară, toamnă de toamnă, la acelaşi trist spectacol, din care nimeni nu vrea să facă parte, dar în care suntem mai toţi actori fără voie.
Fii primul care comentează