Dacă intri la noi într-o bibliotecă, trebuie să porneşti de la premisa că, aproape cert, nu vei reuşi să obţii ceea ce ai vrut. Îmi amintesc de o distinsă doamnă în vârstă, înţepenită în mentalitatea de dinainte de ’89, care este custode la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Într-o discuţie publică, i-am povestit respectivei doamne cum, în Occident, primeşti nu doar cărţi mai vechi decât întreaga noastră literatură, aceea pe care cu mândrie o pornim de la Neacşu!, dar şi manuscrise de o valoare absolut inestimabilă spre consultare, fie în sala de lectură, fie acasă.. Desigur, auzind aceasta, respectiva cucoană a luat foc. Că aşa ceva nu se poate, că este inadmisibil şi multe alte astfel de indignări înguste. Când însă i-am explicat că respectivele manuscrise nu sunt bunul bibliotecarei, ci un bun naţional, pe care oricine doreşte să îl cerceteze este binevenit să o facă, s-a supărat de-a binelea. Adică cum, zice ea, să vină oricine aici la noi în muzeu şi să ne ceară manuscrise? Păi da, recunoaşte tot ea cu jumătate de gură, suntem obligaţi să i le dăm, dar le punem destule beţe în roate, păi altminteri ce am mai publica noi în revista „Manuscriptum” (adică în revista respectivului muzeu), nu se poate, domnule, să vină oricine şi să ne ia nouă gloria. Glorie, neglorie, cert este că nu apare nimic, iar oamenii sunt împiedicaţi cu orice preţ să cerceteze. Nu este nevoie să amintesc în care sistem accesul la informaţie era îngrădit, fiindcă o ştim foarte bine.
La noi, bibliotecile se împart în cel puţin două categorii: cele care dispun de un fond impresionant de cărţi, dar care limitează accesul publicului la ele, şi cele care, deşi permit accesul publicului, îi îngreunează demersul pentru a împrumuta o carte. De fiecare dată, am impresia că, transpunând discuţia, intru într-o măcelărie, îndărătul măcelarului e carne berechet, el stă cu mâinile în sân şi cu satârul tot pe acolo, oricum deasupra şorţului alb-roşietic. Mă priveşte, îl privesc, mă măsoară din priviri, eu aşişderea. Îl salut, mă salută, apoi mă apropii de vitrină, el rămâne neclintit. Doar o muscă îşi dă ultima suflare în elicea ventilatorului, ce nu reuşeşte să răcorească dugheana, dar care răspândeşte uniform căldura amestecată cu miros de carne proaspăt tranşată. Cer un kilogram, două de carne. El îmi spune că nu este. Ba este, răspund, o văd în spatele matale. El – e carne, dar nu ce vreau eu. După care tăcere deplină.
În concluzie, o bibliotecă există pentru ca orice carte să poată fi împrumutată, precum raţiunea de a fi a unei măcelării este aceea de a-ţi vinde carne. Orice altceva este aberant.
Nu însă şi la noi în ţară. După cum spuneam, am privilegiul ieşit din comun să fiu posesorul unui permis la BCU Bucureşti. Nu atât acest fapt este ieşit din comun, ci cum am ajuns în posesia lui.
Se făcea că într-o iarnă, cândva după povestea cu Biblioteca Naţională din aceeaşi urbe, mă duc zor nevoie la BCU să împrumut câteva cărţi. Mă duc şi eu, ca tot omul trecut prin viaţă, deci prin experienţe multiple, înarmat cu o adeverinţă de la serviciu, cu buletinul şi cu o poză, tip buletin (sau paşaport, nu mai ştiu). Cert este că deja în avans situaţia îmi părea ridicolă, dar, cum spuneam, la noi în ţară bibliotecile sunt ultima soluţie, ceea ce se întâmpla şi în cazul meu.
La intrare, mă adresez direct bodyguradului, îi spun cine sunt şi ce vreau, asta ca să scurtez puţin din corvoadă. Aaaaaaa, nu lui să îi spun toate astea, să mă duc la ghişeul nuştiucare. Mă duc. Îmi spune o întreagă listă cu ce am de adus. Le am pe toate, mai puţin carnetul de student. Îi explic unde lucrez. Atunci, adeverinţă de la serviciu. Am şi asta. Să îmi închid lucrurile într-unul dintre dulăpioarele cu cheie, după care să iau loc în hol şi să mă uit la televizor. Evident, cu ultima parte am crezut că glumeşte. Dar, mai întâi, m-am dus, după cum mi s-a indicat, să închid lucrurile în respectivul dulap. Doar că nu prmeşti cheia decât la garderobă, unde îţi laşi jacheta. Cu respectiva cheie şi cu jetonul de la doamna de la garderobă, descui dulapul şi laşi acolo restul lucrurilor. După care, fiind destul timp până la ora stabilită pentru instructaj, mă aşez în hol. Şi, surpriză, într-adevăr trebuie să mă uit la televizor, după cum mă informează o altă doamnă, de această dată de la recepţie. Nu poţi face instructajul pentru utilizarea bibliotecii, fără să te uiţi mai întâi la materialul video. Durează o jumătate de ceas şi este, pe cuvânt, cel mai stupid film de reclamă văzut vreodată. Nu te alegi cu nimic de pe urma lui, dar am privit cu stoicism, supravegheat fiind de cucoana de la recepţie, până la capăt. Capăt, la care ne-am adunat o ceată de vreo 5-6 persoane, dornice să aflăm tainele bibliotecii. În cele din urmă, a apărut o altă doamnă, care, închizând televizorul, ne-a informat că ea ne va face iniţierea în tainele BCU.
Zis şi făcut, mă pregătesc să o urmez, mai fac o glumă, mă priveşte sever, îmi spune că aici este bibliotecă şi că nu se vorbeşte. Desigur, nu ştiam acest lucru, astfel că, îmi spun, cel mai bine e să tac.
Mai întâi, ne explică ea, am trecut de proba cu garderoba. Când vom primi permisul de intrare (atunci când se va termina turul va trebui să ne înfiinţăm din nou la ghişeul de unde am fost trimişi spre a face acel tur, dar însoţiţi de ea, care va confirma că am absolvit turul, apoi vom aştepta să ni se elibereze legitimaţiile), ne vom prezenta, după garderobă, direct la recepţie. Aici vom preda permisul de carton înfoliat şi vom primi unul provizoriu, pe perioada cât suntem în bibliotecă, electronic, care să îl substituie pe cel permanent.
Cred că aici se cuvine să spun că nu exagerez deloc. Din contră, încerc să fiu cât mai succint posibil, spre a păstra un oarecare fir logic în această poveste, pe drept cuvânt suprarealistă.
Cu permisul electronic, vom trece de prima uşă şi vom intra în al doilea hol. Aici sunt calculatoarele, unde putem consulta cataloagele bibliotecii. După ce ne dumirim dacă şi unde se află cartea pe care dorim să o consultăm, ne prezentăm tot în acelaşi hol, la o a doua recepţie, unde îi spunem unei alte dudui ce anume vrem. Săli de lectură sunt două pe etaj. Dintr-una într-alta se poate merge fără să anunţăm pe cineva. Să schimbăm însă etajele, nu. Acolo trebuie să anunţi, să te întorci la parter, în acest al doilea hol, să ceri un alt loc, fiindcă, în funcţie de ce anume vrei să citeşti, eşti repartizat la un etaj, respectiv la o sală de lectură din cele două aflate pe acelaşi cat.
După ce ai primit loc într-una dintre săli, eşti invitat să urci la respectivul loc, fie pe scări, fie cu liftul. Pe drum, poţi opri la bufet, dar este strict interzis să iei ceva de băut (să nu mai vorbim de mâncare – fiind într-o bibliotecă, poate e mai indicat să nu mai vorbim deloc) cu tine în sală. Când ajungi sus, te trezeşti în faţa unui alt custode, căruia îi predai legitimaţia provizorie electronică şi te aşezi la locul indicat de jos, din cel de-al doilea hol. Dacă vrei să ieşi la toaletă sau să fumezi o ţigară, trebuie să anunţi custodele, care îţi va da legitimiaţia provizorie, fără de care nici nu mai poţi intra, nici ieşi din bibliotecă. Dar nu trebuie să o ceri pe a ta, care stă bine-mersi într-o cutie de lemn la prima recepţie, din primul hol.
Dacă mai sunt întrebări, mă sperie din senin cucoana ce ne făcuse turul de iniţiere. Da, zic eu cu jumătate de glas, fiind deja apostrofat din senin. Cum se pot împrumuta acasă cărţile?! Mă priveşte cu vădit dispreţ. Evident, trebuia să fi ştiut, la BCU nu se pot împrumuta cărţi defel. Nici acasă, nici altundeva.
Fii primul care comentează