E ca şi cum ţi-ai lua maşină nouă. În urmă cu câţiva ani ai avut de optat, ai ales şi te-ai pricopsit cu ceva. Ceva, ce la vremea respectivă te mulţumea. Ceva, ce pe atunci credeai că este cel mai bun lucru de pe piaţă. Mai întâi o vezi pe stradă sau prin vreo parcare. Şi îţi place. Într-atât de mult, încât ai vrea să o ai. Începi să răsfoieşti prin reviste (fără să le cumperi), te mai uiţi pe net, treci din forum în forum, iar când te vezi cu prietenii ai un subiect de discuţie de la care nu te mai abaţi. Atunci înseamnă că eşti decis. Şi o cumperi.
Când a ajuns acasă, parcă nu mai vrei să ieşi din ea. O ţii în faţa blocului, sub fereastră de preferinţă, tot îţi faci drum până la ea şi, chiar dacă nu mergi niciunde cu ea, măcar să-i simţi mirosul de nou. Şi tot astfel trec zilele, de condus nu o prea conduci, că benzina e scumpă. Dar te bucuri că o ai, te bucuri că ratele te avantajează. Şi timpul trece. Şi aşa se face că, uite, a apărut o pată. Ce nu mai poate fi îndepărtată. Apoi altele şi altele şi vezi că din caroseria strălucitoare a mai rămas ceva mat, ce, la anul, va trebui vopsit. Pe asigurare, fireşte, că bani nu-s. Dar nu-i nimic, merge bine, e ca nouă, îţi zici, şi, totuşi, începi să te îndoieşti de ea.
Nici cei din jurul tău nu o mai privesc drept un miracol, e o maşină ca oricare alta, cu roţi de vară, apoi de iarnă, şi, după o vreme, din nou de vară. Cu tapiţeria din ce în ce mai ponosită, cu volanul a cărui piele a plesnit, în fine, în patru ani vezi că doar în poze (şi bine că le-ai făcut) mai este ce-a fost. Tot acum, când ratele la bancă nu prea s-au schimbat – fiindcă visul ţi-a fost prea mare pentru umilul buzunar – te întrebi dacă nu cumva de la bun început nu a fost o păcăleală.
Devii tot mai taciturn, soţia crede că ea e de vină, amicii nu te mai înţeleg, iar tu, închis în tine, nu vrei să-ţi recunoşti greşeala.
Până când, într-o bună zi, o vezi. E nouă, e frumoasă, e parcată lângă a ta. Şi toţi o laudă şi tu crezi că vezi noul. Crezi că e mai puternică, mai spaţioasă, mai mare, mai frumoasă, crezi că are tot ce îi lipseşte maşinii tale. Şi, în cele din urmă, cu inima strânsă, te desparţi de-a ta. Aici, felurile diferă. Unii o dau mai departe copilului, care tocmai a împlinit optsprezece ani. Alţii, soţiei, pe care, astfel, nu mai trebuie să o ducă la serviciu. În fine, ideea e că tradiţia merge mai departe în familie. Alţii o scot la mezat. Şi cea din urmă categorie o dă, pur şi simplu, la Remat. Dar aceştia, mai violenţi, au şi ei motivele lor…
În cele din urmă, ai o maşină nouă. Era şi cazul, îţi spui, cu cea veche nu se mai putea. Eşti din nou euforic, crezi că e tot ce ţi-ai dorit şi că cele ce-au fost rămân trecute. Dar nu-i deloc aşa. La scurt timp, vine prima dezamăgire. Apoi alta, şi alta, până când, în cele din urmă, eşti la fel de sătul de ea ca de cea veche. Eşti nefericit, interiorizat şi nimic nu-ţi mai convine. Mai mult, vezi că parte din piesele de schimb, roţile de vară sau cele de iarnă ori husele scaunelor tot de la cealaltă provin. Şi rugina tot nu poate fi oprită. Şi cum s-a întâmplat cu prima maşină, aşa se va întâmpla cu toate celelalte. Iar tu tot nu o prea foloseşti, stă doar în stradă şi, fie ploaie, fie soare, te uiţi la ea de la fereastra blocului.
Fii primul care comentează