O carte veche de 1000 de ani și păstrată în Arhivele Academiei de Științe a Ungariei din Budapesta, care răstoarnă toate teoriile istoricilor cu privire la limba și scrierea dacilor este „Codex Rohonczi”; un manuscris care cuprinde primele documente despre vlahi și regatul lor pe care filologii, istoricii n-au putut să-l descifreze, fiind scris într-o limbă necunoscută. El a fost păstrat în localitatea Rohonczi, până în anul 1838, când groful Batthyany Gusytav l-a dăruit Academiei din Budapesta.
Arheologul Viorica Enăchiuc absolventă a Facultății de Filologie, Română-Istorie a Universității „Al. Ioan Cuza” din Iași, licențiată în arheologie, membră UNESCO din anul 1983, a aflat de el în anul 1982 și având o copie l-a tradus în premieră după 20 de ani de cercetare. Ea a descoperit că textele au fost scrise între sec. XI-XII, într-o latină vulgară – daco-română, dar într-un alfabet dacic în care dominante sunt vechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului. Dacii scriau de la dreapta la stânga și citeau de jos în sus.
Codexul are 448 de pagini, fiecare cuprinde între 9-14 rânduri, între ele fiind intercalate miniaturi cu scene laice și religioase. În paginile sale codexul consemnează înființarea Statului centralizat blak (vlah) sub conducerea domnitorului Vlad (1064-1101) și întinderea lui; se numea Dacia și era cuprins între Tisa la Nistru și de la Dunăre la Nord până la izvoarele Nistrului, precum și informații despre organizarea administrativă și militară a țării, despre Mitropolia blakilor care se găsea la Ticina, cetatea din insula Păcuiul lui Soare, o insulă de formă alungită de pe Dunăre nu departe de satul Ostrov. Apar toponime ca, Arad, Olbia, Dridu, Tisa, Nistru, Ineu, Rarău și nume de domnitori cu care Vlad a avut contacte diplomatice: Constantin Dukas (1059-1069), Alexie Comnenul (1081-1118), Robert I de Flandra (1071-1093) sau Robert al II-lea (1093-1101).
Codexul conține și un Cântec de luptă, numit „Jurământul tinerilor blaki”, tradus: „O viață, tăciunele Șarpelui, puternic veghetor/Înșelător, să nu primești a te uni/Cu prorocirile Șarpelui, anuale, pentru că lovit,/ Vei fi/Cântecul Cetății aud îndelung/Mergeți vioi, jurați pe căciulă, pe puternica căciulă/Să juri cu maturitate și cu convingere/Să fiu ție putere vie, trăiesc, în luptă să fiu/Alesul jurământ prețuiește șoimul tău, mergi cu jurământ puternic”.
La apariția cărții în anul 2003, paleograful Dan Ungureanu publică în „Observatorul Cultural” un articol foarte critic la traducerea făcută de V. Enăchiuc, lucrarea fiind considerată neștiințifică. Dar, părerile sunt împărțite, unii consideră că geto-dacii aveau scriere și un alfabet autohton, alții contestă ideea. Poate ar trebui, să mai revizuim lucrările vechi, ca de pildă, „Cosmographia” ilustrului cărturar din sec. IV, Aetius Dunăreanu, scrisă de el în alfabetul geto-dacic și tradusă apoi în romană. Vestitul specialist belgian Vulcanius Bonaventura, scrie despre existența unui alfabet propriu al geților cu multe milenii în urmă, pornind de la scrierea pictografică, din perioada neolitică, acum 5500 de ani, într-o lucrare de referință apărută în anul 1592. Pe baza mărturiilor arheologice scrise, pe care le-a văzut, el afirmă că alfabetul geto-dac a fost inventat cu mult înaintea celui roman.
Românii au folosit acest alfabet dacic și în sec. XII-XIII, spune cronicarul ungur Simon de Keza într-o lucrare din anul 1282, cu referire la secuii care conviețuiau cu românii la vest de Munții Apuseni. Papa Inochentie al IV-lea (1422-1258) afirma: „De un secol și jumătate, vlahii (românii) din Dacia traduseseră, pe nesimțite, în limba lor Liturghia”. Rezultă, că pe la anul 1100, clericii dacilor au tradus cărți sfinte în limba lor proprie.
Fără a se ajunge la o concluzie unanimă privind originea manuscrisului sau înțelesul lui, fără a se pune problema că el este o farsă, „Codex Rohonczi”, rămâne o carte învăluită în mister, o temă de cercetare pentru istoricii și filologii timpurilor moderne.
