Romanul „Dracula” al lui Bram Stoker, apărut în anul 1897 este un plagiat grosolan „pentru înmulțirea defectelor poporului român, obiceiurilor, pasiunilor, regulilor vieții în comun”; autorul, primul a afirmat că povestirile sunt numai niște scorniri, atunci când întreaga istoriografie românească, începând cu Gheorghe Șincai (lucrarea „Hronica” din 1811) a ripostat împotriva acestei campanii „draculiste”.
Lumea avidă de grozăvii, însetată de senzațional a acceptat mitul pe care irlandezul A. Stoker l-a pus în circulație pe baza scornelilor negustorilor sași, vehiculate de prof. Vambery de la Universitatea din Budapesta, creând o imagine falsă domnitorului român Vlad Țepeș, ca o ființă anormală și vicioasă, atinsă de un dezechilibru moral ascuțit, care supunea la torturi groaznice pe supușii săi. Radu Florescu descoperă întâmplător într-o bibliotecă din Philadelphia notele lui Stoker și afirmă că, acesta citise cartea lui Wilkinson, unde sunt referiri negative la adresa lui Vlad Țepeș.
Partea vampirică a romanului a fost preluată din altă carte, scrisă de Emily Gerard cu titlul „Țara de dincolo de păduri”. Istoricul american Raymond Mc Nally aduce și el completări și argumente în sprijinul faptului că această carte este un plagiat, Stoker inspirându-se din istoria celebrei „contese sângeroase”, Elisabeta Bathory, scrisă în „Cartea priculicilor” de Sabine Gauld. Contesa maghiară este cea care a ucis sau mutilat cu mâna ei 600 de fete pentru a-și procura sângele în care se îmbăia la 4 dimineața, sperând la o tinerețe veșnică. Comparând textele se observă că descrierea contesei este preluată cuvânt cu cuvânt și transferată contelui Dracula.
Dr. Cristian Negureanu în cartea „Mitul poporului ales” scrie: „Dracula a apărut prin suprapunerea și transpunerea unor trăsături ale Elisabetei Bathory peste cele ale lui Vlad Țepeș, furnizate lui Stoker de istoricul ungur Arminius Vambery”. Lucrarea publicată la Nurnberg „Povestirile germane” ale sașilor transilvăneni, de Marcus Ayrer în anul 1488 și scoase în 14 ediții până în anul 1530 au declanșat una din cele mai mari și mai bine organizate campanii de defăimare din istorie – acțiunea „Dracula”, tiranul cel crud și rău.
Păcat că, și azi mitul lui Dracula este în vogă, adevărul, nu este adus la cunoștința publicului, lăsăm ca literatura de senzație din Occident să-l suprapună pe Dracula domnitorului nostru, care i-a împiedecat pe turci să transforme Țara Românească în pașalâc, iar noi le ținem isonul, organizăm festivaluri „Dracula”. Foarte puține persoane au luat atitudine față de aceste manifestări și mistificări ale istoriei noastre. Dar, o remarcăm pe Ileana Toma, care a tipărit cartea cu titlul „Singurătatea lui Vlad Țepeș” în care scrie: „Din folclorul românesc lipsește vampirismul și de fapt la români nu există povești de groază. Alte popoare au un asemenea folclor, care a permis apariția unei întregi producții aiurite, de o valoare artistică îndoielnică, centrată în jurul personajului Dracula, care suge sângele oamenilor. Asocierea acestui nume ce bântuie în subcultura occidentală, cu persoana lui Vlad Țepeș s-a produs explicit, doar foarte recent printr-un film realizat de americanul F. Coppola”.
Nu a fost nici mai crud nici mai nebun Vlad al IV-lea din neamul Drăculeștilor, numit mai târziu Țepeș, decât alții, iar această pedeapsă îngrozitoare nu a fost inventată de el, o aveau turcii și sașii, Ștefan Vodă al Moldovei. Chiar dacă, pentru sașii din Brașov, imaginea lui Vlad Țepeș este o imagine a cruzimii, el a fost pentru români un domn al dreptății, și europenii ar trebui să nu uite că el a fost un simbol al luptei pentru cauza Europei. Nu este drept ca faima comercială ce i se face acestui personaj fantastic „Dracula”, inventat de creatorii și difuzorii de incultură și exotism să fie identificat cu marele erou al neamului românesc, Vlad Țepeș.
Este dreptul și obligația noastră să apărăm numele vitejilor noștri domnitori, să restabilim adevărul istoric, și fiecare om are dreptul ca istoria poporului din care face parte să fie scrisă corect.
(Foto: Wikipedia)
