„Un geniu este, de plânge sau de râde, un gânditor care lasă o dâră sonoră de foc pe traiectoria lui cosmică, dând o lecţie de construcţie umanităţii…”
„Adevăratul Eminescu zbura pe sus iar pe pământ, contemporanii vedeau doar umbra aripilor lui. De la această altitudine poetul cuprinde mai multe din urcuşurile şi prăpăstiile epocii, decât unul care stă culcat pe pământ” spunea cândva George Călinescu.
Despre Eminescu s-a scris şi se va mai scrie încă foarte mult. A fost analizată viaţa şi opera sa, dar mai puţin partea, poate cea mai importantă care evidenţiază uriaşul efort depus de uriaşul creator pentru înnobilarea spiritului românesc – publicistica şi aceasta din diferite motive: accesul dificil la manuscrise, (multe dintre acestea trecute sub tăcere), publicarea trunchiată a articolelor sale. „În ceea ce –l priveşte pe Eminescu, biografiile care i s-au dedicat (…) curg din sinteză în sinteză, toţi autorii – fără excepţii semnificative – au impresia că deţin adevărul ultim şi încearcă să-l desfăşoare în cuvinte cât mai simple, să fie cât mai convingători. Nu s-au creat încă acele complexe eminesciene, nu s-au studiat de pildă momentul cutare din viaţa lui Eminescu, nu fac obiectul unei cercetări multiple nici măcar momentele de răscruce din viaţa poetului… Ceea ce lipseşte, la ora de faţă, în complexul Eminescu este o critică temeinică a izvoarelor – fie chiar şi a celor narative” (N. Georgescu, „A doua viaţă a lui Eminescu”, Ed. Europa Nova, Buc., 1994, p.12)
Multă vreme opera ziaristică a marelui gânditor şi poet român a fost stigmatizată, pentru ca ulterior şi, mai alesîn ultimii ani aceasta să fie reluată, prin publicarea unor ediţii integrale de exegeză referitoare la această latură a activităţii poetului nepereche. Din această perspectivă ne-am permis să delimităm activitatea jurnalistică eminesciană în patru etape:
1. epoca de bronz perioada studiilor vieneze, pe care am numi-o (1869-1872)
2. epoca de argint activitatea de la „Curierul de Iaşi, în calitate de redactor-administrator sau (1876-1877)
3. epoca de fier cum o numea Gala Galaction, epoca de aur în viziunea noastră, poate cea mai prolifică a activităţii sale gazetăreşti, când a funcţionat ca prim redactor al ziarului „Timpul” (1877-1883)
4. epoca de oricalc sau intrarea în conul de penumbră (1883-1889)
1. Epoca de bronz
Eminescu nu a fost creatorul izolat de frământările acelor timpuri, ci a trăit în miezul evenimentelor şi duelurilor politice, participând la discutarea celor mai acute probleme ale epocii.
În capitala imperiului el s-a implicat în viaţa studenţimii române, fiind mereu prezent la întâlnirile şi disputele pe teme filozofice sau de istorie naţională. Aici i-a cunoscut pe Ion Slavici şi Al. Chibici Râvneanu, care-i vor rămâne ulterior statornici prieteni, pe Samuil Isopescu, Iancu Cocinschi, pe Theodor Nica şi Petru Novleanu. Este o perioadă caracterizată printr-o bogată activitate pe plan social şi literar, dar rezervată în primul rând studiului, marea majoritate a timpului consacrând-o scrisului şi lecturii. Citea asiduu filozofie budistă, confucianism dar şi literatură veche indiană, precum şi tratate de economie politică, dar şi realiza traduceri din Kant. Era membru al societăţii studenţeşti „România” şi al Societăţii Literar-Ştiinţifice, militând pentru fuzionarea acestora, fapt care s-a produs în vara anului 1870, prin înfiinţarea Societăţii Academice Social Literare „România Jună” al cărei secretar cu probleme de propagandă devine, preşedinţia consiliului de conducere fiindu-i acordată lui Ion Slavici. Ca membru al Societăţii „România”, Eminescu a apărat memoria fostului său dascăl Aron Pumnul în articolul „O scriere critică” care s-a constituit ca o intervenţie împotriva lui D. Petrino, a apărut în revista „Albina” şi a trimis revistei „Familia” articolul „Repertoriul nostru teatral” (în ianuarie 1870, în care pledează pentru interpretarea unor piese din dramaturgia naţională, recomandând ca modele dramaturgia spaniolă, engleză, franceză. Predispoziţia sa lirică e dublată de conştiinţa şi de sentimentul datoriei de se implica în lupta pentru emancipare naţională, pentru susţinerea idealurilor şi drepturilor politice ale românilor. În această ordine de idei, a publicat în 1870 în „Federaţiunea” din Pesta, sub pseudonimul „Varro” articolele „Să facem un congres”, În unire e tăria” şi „Echilibrul”. Tonul din aceste articole este vehement, dovedind o vervă polemică de temut. Articolele tratează, printre altele, problema autodeterminării popoarelor de sub dominaţia austro-ungară şi a necesităţii obţinerii drepturilor politice pentru românii din Ardeal şi Bucovina şi în primul rând a realizării drepturilor politice şi a unităţii naţionale. Tot din perioada studiilor vieneze datează şi începutul colaborării la revista „Convorbiri literare” şi a activităţii în cadrul „Junimii”.
După un răstimp de doi ani, în care şi-a continuat, la insistenţele lui T. Maiorescu, studiile la Berlin în vederea susţinerii doctoratului în filozofie – perioadă în care începe să traducă „Critica raţiunii pure” a lui Kant – Eminescu se întoarce în ţară, moment în care e numit ( în 1874) director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, funcţie din care este schimbat şi numit apoi ca revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În Iaşi, la 14 martie 1876, în cadrul „Prelecţiunilor populare” organizate de „Junimea” a vorbit despre „Influenţa austriacă supra românilor din Principate”, text care a fost publicat mai apoi şi în „Convorbiri literare”. În cadrul acestei conferinţe sunt enunţate ideile politice şi economice pe care Eminescu le va relua mai târziu în articolele şi studiile sale cu caracter politic.
După căderea guvernului din care făcuse parte Maiorescu, în urma unor informări eronate Eminescu este destituit. În lipsa oricărui mijloc de subzistenţă, în 1876, Eminescu acceptă funcţia de redactor- administrator al periodicului „Curierul de Iaşi”.
2. Epoca de argint (1876-1877)
În coloanele acestui ziar publică nuvela „Cezara” şi schiţa „În aniversară”, dar şi note, cronici, recenzii, informaţii din domeniul economic, politic, cultural, o mare parte din acestea apărând nesemnate. În paralel cu activitatea în cadrul redacţiei acestei gazete, care datorită doar condeiului său a devenit cunoscută, poetul continuă colaborarea la „Convorbiri literare” unde-i apar, în afara prelecţiunii despre influenţa austriacă şi o recenzie a poeziilor „Crăiasa din poveşti”, „Dorinţa”, „Lacul”, „Melancolie”, „Călin”, „Strigoii”. În toamna anului 1877, însă, în urma unor neînţelegeri avute cu un avocat, director al Tipografiei Naţionale, unde apărea periodicul şi care i-a impus să-l apere şi să-l susţină pe primarul de atunci al Iaşului a fost nevoit să se retragă şi de la acest ziar. Destituirea succesivă din cele trei funcţii, precum şi unele probleme materiale l-au determinat să accepte invitaţia adresată de Slavici de a intra în redacţia revistei „Timpul” l-au determina să părăsească Iaşul în octombrie 1877 şi să se stabilească la Bucureşti.
3. Epoca de fier (după Gala Galaction sau epoca de aur) (1877-1883)
Familiarizarea cu ideologia acestui periodic conservator s-a realizat uşor, Eminescu continuând să-şi exprime, pentru început, convingerile sale mai vechi. La insistenţele lui Maiorescu intră în redacţia ziarului la începutul lui noiembrie 1877, începându-şi colaborarea cu câteva cronici dramatice şi un articol despre „Istoria românilor sub Mihai Voievod Viteazul” de Nicolae Bălcescu. Poetul demonstrează că actul lui Mihai Viteazul privind legarea de pământ se referea numai la populaţia flotantă, nu şi la răzeşi şi la celelalte categorii sociale. Mişcarea unei părţi a populaţiei era determinată de invaziile străine şi măsuri ca a lui Mihai Viteazul se luară, arată poetul, în toate ţările europene, care se găseau în această situaţie. Acest punct de vedere expus de Eminescu se impune a fi luat în vedere în evaluarea politicii în evaluarea politicii interne a primului făuritor a unităţii ţărilor române. Elogiind activitatea marelui militant paşoptist Nicolae Bălcescu, Eminescu demonstrează faptul că nobilele idealuri ale revoluţiei paşoptiste au eşuat datorită demagogiei liberale. Tot el este primul care apreciază limba din operele lui Bălcescu.
Trecând peste faptul că nici în Bucureşti situaţia materială a lui Eminescu nu s-a îmbunătăţit, fiind nevoit, mai ales la început, să trăiască în condiţii mizerabile, datorită unei perioade dificile pentru întreg colectivul redacţional, aceasta este perioada de strălucire a sa în domeniul publicisticii. Acestei perioade îi aparţin suitele de articole „Studii asupra situaţiei” şi „Creditul mobiliar”, cel mai important studiu în această problemă. Eminescu intenţiona să-l tipărească în volum, cum se vede din manuscrisele sale. În toţi cei şapte ani de activitate în redacţia ziarului „Timpul”, unde a colaborat direct cu I. Slavici şi I.L. Caragiale, Eminescu a avut aproape trei sute de intervenţii, concretizate în articole, în care dezbătea chestiuni privind viaţa contemporană şi, în pofida faptului că era legat de interesele unui partid, s-a ridicat la nivelul idealurilor generale ale neamului românesc: „un popor, ca şi un copac şi ca oricare altă fiinţă organică – afirmă poetul – nu poate înainta decât prin sine însuşi, decât dezvoltându-şi treptat aptitudinile şi puterile sale înnăscute”; şi tot el conchide: „este ascuns în fiecare secol din viaţa unui popor complesul de cugetări care formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg. Şi oare oamenii mai mari ai României nu-i vedem urmărind cu toţii, cu mai multă ori mai puţină claritate, un vis al lor de aur, în esinţă acelaşi la toţi şi în toţi timpii? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase, şi noi, aginţii unei lumi viitoare, nu suntem decât reflexul său”.
În concepţia poetului, un popor nu se poate dezvolta şi afirma decât prin valorificarea potenţelor sale spirituale şi a resurselor materiale. Stadiul de civilizaţie şi cultură al unui popor reprezintă, în opinia sa, expresia muncii depusă de poporul respectiv în decursul veacurilor! Materia vieţii de stat e munca”. De aceea marele poet propune în publicistica sa ca principiu fundamental primatul muncii, nefăcând nici o concesie în această privinţă. Dezvoltarea societăţii româneşti este judecată în funcţie de acest principiu, pe care îl apără cu toată energia sa intelectuală, susţinând că fiecare trebuie să producă cel puţin tot atât cât consumă: „Temeiul unui stat e munca şi nu legile”; „gradul de civilizaţie al uni popor nu se măsură după numărul botinelor lustruite, ci după aptitudinea lui de a supune puterile oarbe ale naturii scopurilor omului”.
Eminescu este însufleţit în publicistica sa de credinţa în asanarea relelor de care suferă societatea din vremea sa. Poetul slujeşte această credinţă cu o dăruire ce merge până la sacrificiul de sine. Cu o gândire social politică fermă, cu un temut condei de polemist poetul a criticat şi organizarea defectuoasă la nivelul vieţii economice şi social politice contemporane, ridicând gazetăria la rang de apostolat. Patosul şi deontologia sa profesională sunt exemple rare şi unice în istoria gazetăriei româneşti. Forţa mesajului eminescian dăinuieşte prin faptul că nu s-a limitat la indiferenţă sau espectativă, ci a descins în arenă, luptând cu o energie şi o dăruire unice. El s-a simţit întotdeauna angajat în întreaga desfăşurare a evenimentelor, fiind solidar cu idealurile acestui popor în numele principiilor de dreptate şi adevăr. Concepţia politică a lui Eminescu est reflexul unor împrejurări istorice specifice, regăsindu-se în cadrul acesteia şi ecouri ale doctrinei organiciste şi evoluţioniste, dar şi materialiste. În concepţia sa statul este un produs natural şi nu un contract între indivizi. Menirea sa este să protejeze „forţele pozitive, reprezentate în general, prin ţărănime”. Critica sa se îndreaptă împotriva monarhiei, a partidelor politice, a administraţiei de stat, de la ministru şi prefect până la primar şi cel din urmă scrib.. Domnitorul, devenit rege nu-şi justifică prezenţa în fruntea statului: „De zicea vodă un cuvânt era bun zis iar azi porunceşte câinelui, câinele pisicii, pisica şoarecelui iar şoarecele de coadă-şi atârnă porunca” iar partidele politice erau mai degrabă preocupate de venirea în guvern şi pentru a-şi netezi calea practicau demagogia” „acei oameni aşa mult s-au obicinuit a striga că ei sunt ţara şi numai ei, încât, în cele din urmă, au şi început s-o crează şi, căutând imaginea naţiunii în acea oglindă mincinoasă în care nu se văd decât diurne, gheşefturi, recompense reversibile şi capitalizate, minciuni, cumul, strigă cu mirare: „În ţara aceasta nu sunt oameni cinstiţi!” Critica adresată politicienilor şi oamenilor legii sunt virulente: „Şi ce au făcut din ţară? Maşină de scurgere a tuturor elementelor sale corupte, loc de adunătură a celor ce nu mai puteau trăi în alte părţi, Vavilonul vavilonicei vavilonii”. Analiza situaţiei de înapoiere social-politică şi economică pe care o traversa ţara, de degradare morală a „păturii suprapuse”, constituită din elemente neproductive, dintr-o falsă „burghezie funcţionărească”, condamnarea parazitismului şi a demagogiei, combaterea minciunii şi imposturii, dar şi energia cu care a sprijinit ţărănimea, singura clasă socială productivă, în opinia sa, elogiul adus culturii şi muncii fac din activitatea gazetărească eminesciană una din principalele dimensiuni ale creaţiei sale, constituindu-se în cea mai de seamă contribuţie la ideologia politică românească a secolului al XIX-lea, definindu-l ca militant şi apostol al idealurilor de eliberare şi unitate naţională.
Eminescu a fost membru marcant al Societăţii „Carpaţii” , un adevărat partid politic, cu peste 20.000 de membri din toate judeţele ţării şi care dispuneau de depozite secrete de armamente în munţi, precum şi de numeroşi voluntari transilvăneni, pregătiţi de luptă, vizându-se o agresiune împotriva Austro-Ungariei, conform unei strategii militare bine gândite, prin care se urmărea eliberarea Ardealului şi unirea sa cu ţara. Acesta a fost, de fapt, scenariul după care, în august 1916 România a început războiul trecând munţii şi ocupând pichetele de grăniceri austro-ungari. La societatea „Carpaţii” aderaseră intelectuali de elită, inclusiv Titu Maiorescu şi Grigore Ventura, dar şi oameni politici de marcă. Situaţia devenise incendiară la începutul lunii iunie 1883 când se apropia data semnării tratatului secret de alianţă între România şi Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria şi Italia), căci Germania era pregătită să declare război României iar Austro-Ungaria să rupă relaţiile diplomatice cu România. S-a cerut ferm desfiinţarea Societăţii „Carpaţii”, îndepărtarea membrilor ei marcanţi şi „potolirea” lui Eminescu. Drept urmare, la 28 iunie 1883 societatea a fost desfiinţată iar câţiva membri marcanţi ai ei au fost expulzaţi. Toate acestea se petreceau chiar în ziua în care istoria literară consemnează clar şi sec începutul declinului psihic al lui Eminescu. Prin toate se viza orientarea axei politice a ţării către puterile centrale.
Despre epoca de oricalc (1883-1889 – intrarea în conul de penumbră) s-a scris prea puţin, majoritatea criticilor şi istoricilor literari consemnând începând cu data de 28 iunie 1883 îmbolnăvirea psihică subită a lui Eminescu. S-a vehiculat mult în ultimii ani, în urma unor cercetări de ultimă oră, ideea că, de fapt, moartea lui Eminescu a fost un asasinat politic proiectat de Imperiul Austro-Ungar şi de francmasonerie. Studii pe această temă au continuat şi continuă să apară, autorii unora dintre ele fiind reputaţi eminescologi sau psihologi. S-au descoperit manuscrise datând din acea perioadă de „tăcere” cum ar fi poeziile „De ce nu-mi vii?”, „Se bate ceasul nopţii”, „Mai am un singur dor”, o corespondenţă cu Iacob Negruzzi, ba chiar şi colaborări la revistele „Fântâna Blanduziei” şi „România liberă” precum şi ultimul text ziaristic al lui Eminescu, semnat „Varro” şi publicat la 13 ianuarie 1889 – o polemică ce va zgudui guvernul şi care l-a determinat pe Gună Vernescu (fostul director al „Binelui public”) să demisioneze, pentru o clipă, rupând o coaliţie fragilă a conservatorilor (care preluaseră puterea cu liberalii). S-a aflat însă că autorul articolului era „biteul Eminescu”, ceea ce l-a determinat pe deputatul liberal să-şi retragă demisia. Ţinerea lui Eminescu deoparte făcea parte din logistica guvernării (guvern – parlament-partide politice – întregul cerc interesat de destinul României). S-au mai descoperit documente care atestă deplina normalitate a sa, exceptând momentele când era narcotizat cu mercuriale de către propria sa soră, Henrieta, bolnavă de epilepsie. S-a descoperit şi Testamentul lui Eminescu, dar şi un interogatoriu luat la 12 iunie 1889, în ospiciul din strada Plantelor, cu trei zile înainte de moarte, o adevărată codificare francmasonică. Se spune că moartea sa a fost bine gândită şi proiectată din timp şi că P.Poenaru, autorul atentatului, nu era de loc nebun, ci făcea pare din anturajul casei regale şi că şi-a dus la bun sfârşit misiunea.
Se vorbeşte tot mai mult de caietele cu poezii ale lui Eminescu pierdute sau furate. Biografii săi trec sub tăcere până şi faptul că în buzunarul de la haina în care s-a stins din viaţă erau poemele „Viaţa” şi „Stelele-n cer”. Cei care l-au vizitat în ultimii ani de viaţă vorbeau de o puzderie de hârtii scrise de mâna lui. Chiar în ospiciul din strada Plantelor, multe dintre ele erau aruncate la coşul de gunoi iar altele luate de rude sau prieteni. S-a furat până şi un fragment de jurnal medical al lui Eminescu. Lipseşte din depozitele Arhivei statului şi dosarul cu curatele instituită la 12 iunie 1889 pentru pensia sa. Interogatoriul cifrat a fost publicat în 1922 Radu Rosetti. Şi câte nu mai lipseau din biografia lui incendiară? Până şi la autopsia făcută la 16 iunie 1889, după ce s-a dat publicităţii ştirea că Eminescu avea un creier de mărimea celui al lui Schiller, obiectul în sine (creierul) s-a pierdut.
„Eminescologia la ora actuală înseamnă la noi câţiva pasionaţi pentru Eminescu; nu avem o şcoală, o instituţie organizată, care să fie gata a prelua şocul unei eventuale arhive Eminescu; astfel, sunt de aşteptat două lucruri: ori actele semnificative vor ieşi la iveală foarte greu, cu o atenţie şi o teamă tremurată în ani lungi de îndoieli şi scrupule etice – ori va încăpea , pur şi simplu, pe mâna celor grăbiţi şi avizi după senzaţional şi atunci se va îneca lumea cu Eminescu (…) va creşte rapid un antieminescianism alimentat din abundenţă” (Nicolae Georgescu).
O întrebare se mai pune: oare suntem pregătiţi acum să-l primim pe Eminescu, să acceptăm, un eventual „alt chip” al său?
BIBLIOGRAFIE:
1. Georgescu, Nicolae, „A doua viaţă a lui Eminescu”, Ed. Europa Nova, Buc., 1994;
2. Georgescu, Nicolae, „Cercul strâmt”, Ed. Europa Nova, Buc., 1994
Fii primul care comentează