Tolan era voinic
Cat un voj.
De la Saila, mai departe,
Nu era greu de urcat,
Ca pe Egheroi.
Mereai oblu,
Treceai de primul izvor,
Si urcai oleaca,
Prin otava.
Te primeau cosasii
Printre comete violete de clopotei,
Sarind pe picioroange
De faneata.
Ajungeai in pisc.
Acolo era adapatoarea.
Coborai
Pe poteca de dinsus de cale,
Si dadeai de marul lui Tolan.
Marul
Facea poame
Verzi si mari.
Aveau gustul
A tot ce nu stii
Sa asemui.
Acolo, printre molizi si arini,
Pandea cînele lui Tolan.
Un ciobanesc mare si negru
In cerul gurii.
Noi trei
Cu bate,
Eu, bunica Olivia,
Si bunicul Marin,
Nu il puteam pune pe fuga.
Atunci tuna Tolan din pisc:
– No, cine-i?
– Noi suntem! Sai, tu, si cheama-ti cînele,
Ca ne rupe!
Si Tolan
Isi striga cînele.
Rasuflam usurati.
Se lumina drumul
Si ajungeam in curtea lui
Fara gard.
Pe treptele casei cu cerdac
Sedea fetita, Florica,
Desculta,
Leganand o papusa de paie.
Si in batatura,
Cat un stejar
Vinit tomite din cusma Gorganului,
Cu foalele goale
Revarsate peste chimir,
Si un colop cat nuca
Pe cap,
Zambea Tolan,
Cu gura cat sura,
Si doi sori in obraji:
– No, bine-ati vinit!
Tolan era cioban.
Avea tri sute de oi.
Mai sus de el
Era o poiana cu fragi,
In padure.
Nu puteai calca de ele,
Si atunci culegeai
Sa-ti faci loc,
Si ieseai
Indarat.
Mai jos de Tolan,
Era Lae.
Mai jos de Lae,
Oprea.
Mai jos de Oprea,
Izvorul.
Apoi urcai
Pana la Simion.
Mai sus de el
Era Avram de sub stanca,
Mai jos,
Ieronim.
Ei traiesc
In spatiul nostru mental,
In realitate,
Sunt vesnicia…
27 octombrie 2013


Fii primul care comentează