„Când spune cântărețul povești din alte vremuri,/De regi de-a căror fapte te miri și te cutremuri./ Spunea cum din deșerturi, ce nu mai au hotară,/Venit-au de la Nilul cu tainice izvoară,/Pe negrele corăbii cu mii de mii de gloate,/Stăpânul pe Egipet cu-averile lui toate…”
Cunoscător ca nimeni altul a istoriei străvechi a poporului nostru, Mihai Eminescu a descris în poemele sale legendar-istorice, pagini de glorie ale strămoșilor noștri pe care puțini le cunosc și se încumetă să le comenteze. Întâietatea lui Eminescu în ceea ce privește istoria, faptul că ea are două componente, una antică și una preistorică, este și ea încă nelămurită pe deplin, căci nu filologii, ci istoricii trebuie să se aplece asupra acestor pagini. Citatul din „Gemenii” se referă la un eveniment de acum 3 500 de ani î. Hr. când lumea cea veche a fost zguduită din temelii de un mare război, evocat de istoricul Valerius Flaccus în lucrarea sa „Argonautica”: „Sesostris a fost cel dintâi care a venit cu război asupra geților, însă, înspăimântat de înfrângerea oștilor sale, el se întoarce repede la Theba, pe țărmul Nilului, însoțit numai de puțini ai săi”. Și istoricul Asius scrie că: „Osiris a purtat război cu triburile cele fioroase și superbe ale muntenilor gugani-giganți se lângă Ocheanos Potamos în nordul Istrului”.
Este vorba despre ruperea Imperiului lui Saturn, când regele din Egipt, Osiris aliat cu fratele său Joe, stăpân la sudul Dunării, atacă ținuturile de la Istru de Jos unde stăpânea fratele său vitreg, Seth/Typhon. Oastea a întâmpinat o puternică rezistență pentru că triburile pelasge geto-dace, arimice, nu voiau să-l recunoască nici ca domn, nici ca urmaș al lui Saturn (era un bastard negru, african). Typhon se considera singurul moștenitor legitim, era crescut în tradițiile vechi, avea un caracter superb, era drept şi cutezător. Văzând că nu poate ține piept atacurilor, ei au fugit în Egipt să ceară ajutorul lui Hercule. De aici înainte războiul va fi condus de acest mare comandant de oști. Aflând despre venirea lui Hercule, giganții, scrie Timeu, și-au adunat toate forțele, s-au pus în ordine de bătaie și au pornit înaintea lui. De amândouă părțile a început o luptă înverșunată. Retrași într-un loc bine întărit, lângă stânca și peștera numită de autorii greci Aornos/Avernis, de poeții romani, Avernus (Izvernea) giganții fac față asalturilor. Hercule atacă aici în trei rânduri pe giganți, însă fără succes și se pare că se retrage din cauza unor mari cutremure de pământ și a altor „fenomene prodigioase”, aflăm de la Arrian.
Cele din urmă lupte cu giganții s-au dat în poiana de la Pflegra sau lângă dealul, muntele, satul Pflegra, se arată în scrierile lui Timeu, Pindar, Dio Cassius și alții, care descriu grozava bătălie, când giganții aruncau asupra inamicilor cu bucăți de lemne aprinse, bolovani enormi, foloseau lănciile, săbiile și buzduganele de aramă. Și mai spun legendele că giganții au aruncat în luptă un balaur înfricoșător, desigur, e vorba de însemnele de război ale strămoșilor noștri atlanți (giganți), ce erau în formă de balauri, pe care le mai întrebuințează și dacii în luptele cu romanii. Joe folosea fulgerele și tunetele, Vulcan arunca de sus cu „globuri de metal aprinse”, pădurile și câmpiile din jur au ars, din care cauză muntele s-a numit Pflegra, adică Arsul. Acest munte vestit care a umplut de groază pe Joe și aliații săi este cunoscut ca fiind locuit de geți; Stațiu îl numește Getica Pflegra și este localitatea Pregleda. Platon scrie că preoții egipteni îi spuneau lui Solon: „Ceea ce se vorbește la voi, că s-au aprins și au ars cele ce se aflau pe suprafața pământului, cu toate că s-ar părea a fi numai simple fabule, ele au fost lucruri adevărate”. Și în legendele noastre se spune că pe vremea urieșilor „munții și câmpiile au ars trei ani, apoi ei au fost înecați de o ploaie mare”.
Înainte de a fi învinși și scoși din istorie, strămoșii noștri pelasgi, urieși, l-au ucis pe Osiris și au stăpânit Egiptul 28 de ani, au construit și întărit cetăți, printre care și Hyerosolima. De aceea, putem da un răspuns la întrebarea lui Nicolae Iorga : „De ce la gâtul mumiilor faraonilor egipteni s-a aflat aurul dacic ?”. Amintirea strămoșilor noștri giganți, atlanți, cei care s-au luptat și l-au învins pe regele Egiptului și pe Joe, a dăinuit multă vreme în antichitate, ei înscriind pagini memorabile de vitejie în istoria lumii vechi. Preoții romani mai considerau luptele romanilor cu dacii o continuare istorică a luptei cu giganții. Horațiu îl numește pe August „învingător al titanilor și giganților” după luptele cu dacii, Marțial în „Epigrame” consideră un triumf asupra giganților, expediția lui Domițian, deși romanii au fost siliți să se retragă din teritoriile stăpânite de daci.
