Părintele Dumitru Stăniloae îl descrie pe renumitul scriitor şi teolog cu următoarele cuvinte: „Nichifor Crainic este cel dintâi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt şi ocolit al specialiştilor, prezentând-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelectuale… Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu câteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvârşind “o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox” („Gândirea”, an XIX, nr. 4, apr. 1940)
Cântecul foamei – Nichifor Crainic
De voi fi fost cândva ciorchine,
Sunt azi o boală stoarsă-n teasc.
În flămânzenia din mine
Turnați o zeamă și rănasc.
Îmi pipăi trupul cum se stinge,
Un borș cu știr l-ar încălzi,
Un fir de iarbă de-aș atinge
Fulgerător aș înverzi.
Lăsați-mi brațul de fantomă
Să rupă de pe crengi un măr,
Mușcând, m-ar umple de aromă
Și-aș mai trăi în adevăr.
În țara turmelor și-a pâinii
Visez o mână de ciuperci…
Lăsați-mă în rând cu câinii
La raiul unui blid de terci.
O, Milostivule, Tu Care
Cu doi ciortani și cinci colaci
Făcuși un munte de mâncare
Și saturași pe cei săraci,
Repetă, Bunule, minunea
Și-ndestulează mii de guri,
Iar mie-ascultă-mi rugăciunea:
Dă-mi doar un coș cu firmituri.
De profundis – Nichifor Crainic
Străbunii mei din vremuri legendare,
Al vostru suflet de umili ţărani
A dormitat sub secolii tirani
Ca sub un greu de lespezi funerare.
Dar din adâncul miilor de ani,
Tot ce-a mocnit în voi – frumos şi mare –
Irumpe-n mine ca o-nvâlvorare
Spre ceru-ncins în zboruri de vultani,
În sânge mi-arde dorul vostru scris;
Urcaţi, prin mine, către biruinţă,
Şi-aşa, cum ale voastre toate mi-s,
Vă răzbunaţi, că-n tânăra-mi fiinţă
A pâlpâit lumina unui vis
Şi s-a zbătut suprema năzuinţă.
