Orfeu si Euridice

 

La vechii greci, cand Euridice era ridicata prin vreo functie inalta,

Era, totusi, intrebat, si Orfeu:

 

–  Ce zici, Orfeu?

Vei putea sa-ti mai canti fericirea ta, toata?

Cu aceeasi bucurie, curata?

 

Vei putea sa trezesti

Caprioarele, cerbii,

Si lacurile, si padurile, si izvoarele,  si Olimpul,

Din moarte?

 

Orfeu tacea,

Cu inima Sparta.

 

Dar de dragul ei,

Ii spunea:

 

Fa, Euridice, ce-ti place…

Ce pot sa-ti dau eu?

 

Din ce iti poate oferi o functie inalta?

 

Ce putere am eu?

 

Lira mea?

 

Eu cant,  doar…

Restul, e altceva, ce nu inteleg nici eu…

 

E mai presus chiar, de muzica, dintr-o carte…

 

– Sa nu ai nicio grija, Orfeu!

Ii spuneau vechii greci.

 

Nimeni nu se va atinge de Euridice.

Niciun zeu.

Garantez eu…si eu…

Si eu…

 

 

Si Orfeu,

Ramas singur,

Vedea cum Euridice e tot mai departe…

 

Cum, din primavara,

Ea incremenea, cu incetul, de gheata,

 

Cum Insula Fericitilor

Din propria casa

 

Era tot mai pustie,

Si ocolita de dragoste…

 

Si cei care ii mai calcau pragul,

Radeau de el,

Cu vecinii,

 

Si suradeau cu subintelesuri de taina…

 

Euridice nici nu mai era Euridice.

Era un instrument de cantat

Cu care Orfeu nu mai avea voie sa stea nici in camera.

 

Nici sa-l atinga.

 

Nici sa-i priveasca

 

Coardele atat de frumoase,

 

De care se bucurasera atat, impreuna,

Incat dadusera pe dinafara,

Chiar si bucuriile, altora…

 

 

Orfeu, totusi, nu bea…

Ca vechii greci…

Priviti scarbiti de familiile lor,

Ca au cazut in patima dispretului propriei familii,

Abadonati de  cei din familie…

 

Orfeu, totusi, mai canta…

Ce ii trecea prin inima…

Prin minte…

 

Si Euridice

Era atat de suparata –

Incat il chinuia ca Zeus, pe Io –

 

Il intepa cu toate lipsurile lui,

 

In lipsa ei,

Cea atat de garantata…

 

Euridice, totusi, canta…

Cu atata bucurie, din functia inalta…

 

Si Orfeu vedea, alergand, oamenii,

Pe strazile cetatii,

Si a intregii Elade,

 

Ca manati de Argus, cel cu o mie de ochi,

Spre Troia,

Sa doarma…

 

Doar sa adoarma odata, pentru totdeauna,

 

Chiar si in foc…

 

Orfeu ii dadea,

Rar,

Din cand in cand, Euridicei,

Cate o scrisoare,

Pe care ea o citea, in treacat,

Si o agata daca ii placea, intr-o oglinda…

 

Si el intelegea, chiar acum,

Ca asta voia sa ii spuna si ea,

De acolo, din  urma,

 

De unde il striga,

Cu toata dragostea ei inchisa:

 

Asta e tot ce ramane, Orfeu,

si din mine…

 

Si Orfeu, desi stia ca e atat de zadarnic,

Intorcea iar,

Si iar,

Capul…

 

 

13 decembrie 2015