A fost odata un compozitor tanar, si dornic de afirmare, care a tot compus, melodie dupa melodie, pana cand a scris o partitura fara egal, pe care a numit-o simfonia fericirii fara sfarsit.
Si cand orchestra a inceput, intr-o buna zi, sa o cante, dupa lungi si istovitoare repetitii, toti oamenii au fost cuprinsi de o fericire care nu se poate exprima in cuvinte.
Orchestra canta, canta, compozitorul dirija, si oamenii, ascultand, radeau si plangeau de bucurie.
Cand simfonia a incetat, oamenii s-au trezit ca dintr-un vis.
– Bis! Bis! A strigat intreaga lume.
Si orchestra a reluat, iar, si iar, simfonia.
– Bis! Bis! striga lumea, fara incetare.
Incet, incet, instrumentistii au inceput sa cada pe scena, de extenuare. Viorile, violoncelele, flauturile, clavecinele, clarinetele, trompetele, alamurile, harpele, pianul, au amutit, rand pe rand.
A mai ramas pe scena numai dirijorul, cu ochii inchisi, auzind muzica nemaiauzita, conducand orchestra care amutise.
– Huo! Huo! Striga lumea. Hotilor! Secaturilor! Sarlatanilor!
Dar dirijorul era departe…
10 aprilie 2013
Fii primul care comentează