Măi fraților,
Cum ar fi,
Dacă ceea ce ați scrie
V-ar costa viața?
Ați mai scri?
Că, uite,
Azi de dimineață,
Văzând eu o Dacie
Integrral echipată,
Chiar și cu sisteme de semnalizare și avertizare,
Am remarcat
O situație bizară:
Culoarea erau roșie-albă-albastră!
Ce să însamne asta?
A ajuns poliția română
rusofilă?
Sau francofilă?
De ce nu avea steagul național
Pe chelie?
Păi,
La câte o fi văzut,
De la un sfert de veac, să nu zic doi, doamne ferește și apără,
de mărețe deziluzii deșarte,
o fi și ea nostalgică
integral
după industria românească
rusofilă,francofilă,
boemă și calmă
din care
la drept vorbind
nici nu prea avea cine, ce să fure…
din frățeasca tehnologie…
înafară de cea mai ieftină dragoste…
și tocmai aici,
nu se înghesuie nimeni…
toți să ia…
altceva…
ce ne cade greu
la dambla…
doar
să se nesimtă mai bine…
că dragostea este acolo unde te nesimți cel mai bine…
și de patrie
să se ocupe poliția…
rusofilă,francofilă…
română…
de aceea,
vedeți,
au apărut în istoria noastră,
niște mari anonimi.
Ăștia nu sunt nimic –
nu îi veți întâlni nici măcar la amanuri –
prin nicio listă
de ionești neuitați –
precum: Drojdie de pe fundul butoiului.
Și alții…
Pe ceilalți,
Îi știe doar ea…
Că ea, de pe fundul butoiului,
e cel mai sus
Dintre cei care aspiră la buzele lui,
De mai jos.
Toți, nemultumiți…
Toți, sictiriți…
De spargerea asta,
În care nu și-au aflat locul meritat,
Și rentabil,
In istorie,
De glorie.
Căci,
Se știe,
Adevărul – deși unii spun că se află în vin –
Vă imaginați ce rod dă vița,
Nebotezată cu apă,
Tocmai pe fundul butoiului?
Nici măcar pâine…
Și pentru că veni
Vorba de ea,
Un alt mare aspirant,
La colanul de aur al drojdiei,
De la Potelu,
Spunea, odată:
Lăsați-ne pe noi să fixăm
Prețul pepitei de grâu,
Și atunci să vedeți adevăr…
Și sinceritate…
În afaceri…
Dar,
Academia aceasta de poliție
Știe, măi fraților,
De la Băilești,
De unde altundeva,
Cum se fălea grâul la noi,
Odată…
Nici măcar cu boii..
Cu altceva…
Țineți-vă bine,
Că asta este o informație de presă de ultima oră,
Care va lăsa tot mapamondul
Cu punga căscată:
Cu ce credeți că arau geto-dacii?
Cu zimbrii!!!
Nu-i așa că nu vă vine să credeți?
Cum să ții în frâu
Un bizon atât de mare?
Care te aruncă
De pe un țărm, pe celălalt,
Peste marea cea mare?
– Ei cântau…
– Cântau atât de frumos
– Cântau atât de tare
– Cântau atât de semeți și de bucuroși
– Și disprețuitori de sperietoarea cu moartea
– Că munții răsunau
– Ca niște buciume
– Și văile, și șesurile, și râurile,
– Ca niște amplificatoare
– In inimile prea simțitoare ale zimbrilor
– Și ei își aplecau pleoapele și urechile mari
– Peste ochii înduioșați, până la cele mai curate mărgăritare
– Și arau
– Așa
– Între-mare emoție creatoare
– Liberi
– Și neîndemnați de nimeni –
– Cu coarnele, prin pământuri, și ceruri –
– Știau chiar singuri
– De unde
– Până unde
– Să are
–
– Sau se mai adăuga
– La ceea ce îngânau ei
– Pe limba lor guturală
– Profundă
– Astrală
–
– Mult de tot
– Din cealalată parte
– A alb+astrului –
Ce se cântă azi?
Cum se cântă?
Din ce se cântă?
Cine sunt coardele noastre vocale,
Antenele noastre,
Care captează
Muzica
De nici nu se știe
Pentru avansații ei,
De ce nu se-ajunge
( Când nu e loc de toată istoria noastră adevărată )
Viața, ca o coloană nesfârșită, curată, ( aer curat in nari )
Pentru toată România de zimbri?
E vremea
Să dea tonul o Pasăre
La mărturisirea aceasta –
Și dacă cântecul ei,
O costă doar pe ea,
Viața,
Bucurați-vă!
Voi toți,
Care veți trăi veșnic,
Din renașterea ei
Minunată! ( aer curat in nari )
6-7 ianuarie 2016
Fii primul care comentează