Ultima scrisoare a Primului Ministru

La revedere, Lume!

Ca să joace

Elevii României – flori, pe scenă –

În teatru, jocuri, coruri  și poeme,

Pe cei ai lumii, ce ne-au dat un nume –

Am dat și eu, un semiton, anume –

Și au jucat în mult prea simplul port,

Și-afară, și în sălile de sport,

Încurajați să urce, nu să cadă,

De-ai lor, de toți, copiii-n Daciadă –

Când Tara Lumii e eterna pită,

Măcar copilăria fericită

Se cade, s-a  căzut, de s-ar mai cade

S-o facem pentru ei, mai cumsecade …

Plecând de prin livezi cu poame goale,

Visezi de aur, pruncii țării tale –

Ei vin, ei vin, și tu  îi învelești

În locul lui, cu lacrimi din povești –

Și cresc, și cresc, săracă li se pare

Povestea unor vieți de munci amare,

În care, repetabilă povară,

Le tot rămâne-n  casă, doar o țară –

Și cine știe, oare, mai departe,

Prin ce erori de muncă și dreptate,

O Românie-ntreagă avea parte,

Din prea puțină dragoste și carte,

De drept la viață, nu de drept la moarte?

Și-atunci e timp să intri-n închisoare,

Să-ncerci instanța să convingi, să vadă,

Că suntem inculpați pentru răbdare,

Și tot ce n-am convins din cer, să cadă –

Și dacă – totuși – cerul ne dă bombe.

Și dacă – totuși – cerul dă minciună,

Sunt bucuros că noi îi suntem plombe

Pământului – să fie Lumea, Bună.

Vă mulțumesc la toți, pentru durere.

Vă mulțumesc la toți, pentru speranță.

Pentru eterna voastră doleanță

De-a da mereu, și rar de tot, de-a cere –

Și nu uitați, adio nu există,

Pe lumea noastră, fostă socialistă,

Sau pe Lumina – veselă, sau tristă –

Ci doar un omenesc: La revedere!

Excelenței Sale, Domnului Prim Ministru Ștefan Andrei

1-2 septembrie 2014