În cugetările sale, Petre Țuțea ne avertiza că ,,Să iubești omenirea e mai ușor decât să iubești omul!”. Mi-am adus aminte de acest avertisment în urmă cu 4 ani, la revenirea în Meka Banatului, după mai bine de șase decenii. Timișoara anilor 2020, deși mai permisivă și mai eterogenă ca cea din vremea studenției mele, mi s-a părut un pic mai selectivă, cel puțin în lumea celor care scriu și, din când în când, mai și citesc, deși fenomenul ar trebui să se petreacă exact invers.
La cenaclurile pe care le frecventez, poate ,,sine ira et studio” mi s-a părut că se exagerează în privința sentimentului local, regional. De la ideea bizară că există o limbă bănățeană, sau mai moderată că ar fi un dialect bănățean (așa cum pretinde un profesor universitar) și nu un subdialect sau grai, așa cum o atestă dialectologii și atlasele lor de specialitate, destui exclusiviști consideră că doar ce s-a născut și viețuiește pe aceste meleaguri, generoase și îngăduitoare, ar reprezenta valori incontestabile, perene.
Ca unul care a cunoscut Timișoara și oamenii ei când lumea nu era așa de divizată și pătimașă și care a avut și are prieteni statornici bănățeni români, nemți, unguri, sârbi și ucrainieni din Banat, nu m-am simțit confortabil atunci când colegi de cenaclu proclamau (sunt sigur că nu cu vreo intenție răutăcioasă, ci doar luați de valul entuziasmului) superioritatea creatorilor din această zonă, de alfel multietnică și multiculturală recunoscută și în țară și dincolo de granițele ei.
Între noii mei prieteni ( bănățeni, ardeleni, maramureșeni, moldoveni sau chiar de altă etnie), atitudinea profesorului universitar doctor Dumitru Mnerie mi s-a părut și firească, și generoasă, și morală, și înțeleaptă și remarcabilă. Omul acesta, bănățean de viță, după absolvirea facultății și-a început activitatea de inginer la Șantierul Naval din Drobeta Turnu Severin, unde a fost nu numai acceptat ci și integrat plenar în lumea întreprinderii și în viața socială și cultural-sportivă a urbei de la Dunăre. Legăturile stabilite atunci cu foștii colegi de muncă și mereu prieteni se păstrează și în prezent, o dovadă fiind și faptul că întotdeauna a fost invitat la zilele orașului și la alte festivități, deși este bănățean get-beget.
Lucrurile acestea dovedesc încă o dată (adică ,,iar și iară”, cum se exprima plastic poetul Lucian Blaga) că sunt oameni primitori și generoși peste tot și că valoarea personală este aceea care dă măsura unui om și îl legitimează să se integreze și să fie prețuit în lumea pestriță a semenilor săi.
Și în mintea mea s-a mai aprins un beculeț: nu inventam și nici nu descopeream nimic negândit și nespus anterior. Într-o povestire sadoveniană, scrisă înaintea venirii mele pe lume, o țărancă și mamă din ținutul Hârlăului își povățuia fiul cam în felul acesta: În viață poți să te faci orice, dar OM să te faci!
Vorba rostită în urmă cu două milenii: ,,Ecce homo!” își păstrează neștirbite toate caratele, în ciuda trecerii timpului neîndurător.
Gh. I. Ciulpan
