La începutul anului 2011, a izbucnit o revoluție care încă continuă, libienii fiind animați de protestele din Egipt și Tunisia din 2011, pentru a-l da jos pe dictatorul Muammar al-Gaddafi, combatanții fiind protestatarii și forțele loiale ale dictatorului. O mare parte din teritoriul țării este controlat de către revoluționari, la ora actuală, Gaddafi controlând doar capitala și zonele înconjurătoare. Deocamdată, au murit peste 6000 de persoane, iar ONU l-a condamnat pe Muammar al-Gaddafi pentru crime împotriva umanității. SUA precum și alte state au impus sancțiuni asupra Libiei și a familiei lui Muammar al-Gaddafi. La 19 martie 2011, a fost aprobată rezoluția 1973 a Consiliului de Securitate al ONU, cu zece voturi pentru şi cinci abțineri, fiind prevăzută o zonă de excludere aeriană asupra Libiei. China și Rusia s-au abținut de la vot, dar nu și-au folosit dreptul de veto pentru blocarea rezoluției.După încheierea summit-ului de la Paris, aproximativ 20 de aeronave militare franceze au fost implicate în operațiunea declanșată de armata franceză în Libia. De asemenea, nave americane au lansat primele rachete asupra Libiei, iar un submarin britanic a lansat mai multe rachete Tomahawk spre artileria antiaeriană a Libiei. Rusia și China şi-au exprimat regretul faţă de bombardamentele coaliției internaționale din Libia.Uniunea Europeană va adopta sancţiuni şi mai aspre contra regimului Gaddafi, după ce la finalul lunii februarie a decis deja îngheţarea activelor financiare şi interdicţii de călătorie în cazul lui Muammar Gaddafi, al familiei şi colaboratorilor săi apropiaţi. Aceste măsuri, alături de un embargo asupra vânzărilor de arme către Libia, sunt incluse şi în rezoluţia 1970 adoptată de Consiliul de Securitate al ONU în urmă cu câteva săptămâni. În ultimele zile, presiunea reprezentată de problema refugiaţilor a sporit mai ales la frontiera Libiei cu Egiptul, iar operaţiunea umanitară a UE s-ar putea concentra pe această zonă. În ultimele săptămâni, Uniunea Europeană a asigurat coordonarea operaţiunilor umanitare în cadrul unui ”pod aerian” pentru evacuarea din Libia a refugiaţilor egipteni nevoiţi să plece din Tripoli şi care ajunseseră în vestul ţării, la graniţa cu Tunisia. Pe de altă parte, ambasadorii statelor membre ale NATO au aprobat duminică seară un plan de operaţiuni pentru o mai bună supraveghere a embargoului ONU asupra vânzărilor de arme către Libia, fără a lua însă o decizie privind implicarea Alianţei Nord-Atlantice în consolidarea zonei de interdicţie aeriană deasupra Libiei. Acordul în rândul celor 28 state aliate a fost blocat de Turcia, care se opune unei intervenţii militare a NATO în Libia. Alte state din NATO, precum Franţa, Marea Britanie şi SUA, iau deja parte la atacurile aeriene lansate sâmbătă, 19 martie, contra forţelor fidele regimului Gaddafi. Primele indicații ce apar în istorie despre Libia, se referă la mercenarii libieni angajați în Egiptul antic, în primul mileniu î.Hr., spune http://ro.wikipedia.org/wiki/Libia. De asemenea armata cartagineză a lui Hannibal Barca, a angajat numeroși mercenari libieni,care mai târziu au ajuns să constituie partea cea mai puternică a infanteriei ei în faimoasa expediție punică peste Alpi în peninsula italiană. Coasta libiană a fost vizitată de către greci și fenicieni, iar mai târziu, dominată de Imperiul Roman, de vandaliii conduși de regele Genseric, de Imperiul Bizantin, apoi de arabi și în sfârșit de Imperiul Otoman.În 1912, Libia a fost invadată de către Italia. Până atunci, din cauza valorii economice reduse și a poziției strategice mai puțin importante (fiind controlată de șefi beduini) a scăpat de voracitatea puterilor imperiale din Europa, dar italienii, care voiau să-și creeze și ei un imperiu colonial, nu aveau în acea perioadă la dispoziție niciun alt obiectiv mai potrivit pentru a-l anexa, iar proximitatea geografică a Libiei cu peninsula apenină le-a facilitat fără îndoială planurile. Dominația italiană asupra Libiei, sau o numeau ei -Tripolitania, a durat până la sfârșitul celui de al doilea război mondial, în timpul conflagrației teritoriul Libiei fiind teatrul luptei între Afrika Korps a lui Erwin Rommel, de partea Axei, și trupele Marii Britanii, sub comanda lui Montgomery.La sfârșitul războiului aliații nu s-au înțeles în privința viitorului fostei colonii italiene. În acel moment Libia avea un teritoriu de cinci ori mai mare decât Italia. Cu toate acestea, populația ei nu depășea un milion de locuitori, ceea ce facea să reprezinte o destinație potrivită de colonizare pentru unii italieni, care începuseră să caute noi locuri de emigrație după război. Dezacordul dintre puterile din Vest și Uniunea Sovietică a făcut ca ONU să decidă să acorde independența acestei țări, sub conducerea regelui Idris I.Astfel, Libia a devenit prima colonie africană, care a obținut independența. Mai târziu puterile europene au regretat aceasta, deoarece au ajutat în acest fel să stimuleze și alte colonii africane să revendice independența. În plus s-a pierdut asa o ultimă șansă de a construi un stat în stil european pe coasta de sud a Mediteranei.În prezent, Libia este guvernată prin intermediul unui sistem pseudo-democratic. Muammar Gaddafi rămâne o figura emblematică și lider al revoluției, deși nu are nici alt post oficial. Într-adevăr, Muammar Gaddafi a introdus un sistem de guvernământ de tip „socialist arab” sui generis, a proclamat Libia nu „republică” (Jumhuriya) ca alte state arabe, ci Jamahiriya („statul maselor”) care se pretinde a fi un sistem democratic de exercitare a puterii poporului prin implicare directă în procesul de luare a hotărârilor (putere populară). În realitate este un sistem de dictatură personală. Inspirat de o ideologie panarabă și islamică sui generis („Carnetul verde”), și având la dispoziție mari resurse financiare ca urmare a exportului de petrol, colonelul Gaddafi a sponsorizat în trecut acțiuni de gherilă și atentate împotriva țărilor occidentale și SUA. În urma unor asemenea acte, președintele SUA, Ronald Reagan, a ordonat în anul 1986 bombardarea unor obiective militare în capitala Tripoli și în orașul Benghazi. În aceste bombardamente au pierit și un număr de civili, între care și Jana, o fiică adoptivă a conducătorului libian.La sfârșitul anilor 80 ai secolului al XX-lea două avioane civile au explodat ca urmare a unor atacuri teroriste, unul în Regatul Unit al Marii Britanii (căzând deasupra localității scoțiene Lockerbie) și unul în Africa (atacul asupra zborului UTA 772). Statele Unite, Marea Britanie și Franța au acuzat Libia de aceste acțiuni și au întreprins o serie de sancțiuni care să conducă la izolarea regimului libian.În tot cursul anilor 1970-2000, Libia sub conducerea lui Geddafi a jucat un rol activ în viața continentului african, mai ales în Africa Neagră, în care a căutat să dețină un rol conducător. Ea a fost implicată în mișcări subterane și de guerrillă sau în lovituri de stat – in regiuni diferite – Uganda, în Cornul Africii, în Liberia și Sierra Leone, în Ciad, Burkina Faso etc. de asemenea a dat sprijin luptei contra regimului apartheid din Africa de Sud. De asemenea liderul Libiei a încercat, după modelul politicii din trecut a lui Gamal Abdel Nasser și a Baas-ului din Siria și Irak, să tindă spre unificarea țărilor arabe – astfel a tentat întemeierea de federații, dovedite efemere, cu Egiptul și Sudanul, apoi cu Tunisia și Algeria.In martie 2001 Uniunea Africană, care a luat locul Organizației Unității Africane, a fost întemeiată printr-o ceremonie care a avut loc în orașul libian Syrte.După atentatele organizației al-Qaida din 11 septembrie 2001, și după lansarea de către SUA și aliații ei a războiului care a dus la răsturnarea regimului taliban în Afghanistan și cea a regimului lui Saddam Hussein în Irak, în anul 2003 guvernul libian și-a recunoscut până la urmă responsabilitatea pentru atentatul amintit „de la Lockerbie” și a aceluia contra zborului UTA 772 a avionului francez pe teritoriul Africii, și a ajuns la acorduri prin care s-a angajat să compenseze familiile victimelor din cele două avioane. Ca rezultat, au fost ridicate în ultimii ani sancțiunile contra Libiei. Libia a fost vizitată în urma acestei cotituri diplomatice, de primul ministru britanic Tony Blair și de secretara de stat americană Condoleezza Rice, iar colonelul Kadhafi a beneficiat de o primire solemnă la Paris, unde și-a exprimat însă opoziția față de inițiativa președintelui Sarkozy a fondării unei Uniuni mediteraniene.
Fii primul care comentează