Pânza vieții

Astăzi, sub ochi, în opoziție la zăpada crescută noaptea în stradă, am versuri bacoviene.
Ele mă ridică adeseori din căderile în troiene.
Ca impresia dulce a unor vorbe nespuse,
ceaiurile fierbinți din culmea confortului, își aruncă în aerul înghețat, turbanele de abur firav.

Când ne jucăm, lovindu-ne cu zăpadă,
mi se deschide inima spre tine, mai mult ca niciodată;
te iau de mână, plimbându-ne abstract pe-o cale astrală.
În fereastră, fulgerul plimbării explodează mut.

Pe uliță se duce ziua, ca un orășean turmentat împleticit în amurg.
Urma săniilor, trezită de câinii moțăind în zăpadă,
se instalează în văzduh ca șina de cale ferată.
Ne lovim cu fruntea de urme, stele verzi vedem în drum.

Mă simt ca într-o pictură, numai cu nările în lume. Respir atmosfera ei
și gândesc în culoarea mediului (zugrăvit de artistul suprem).

O pânză a vieții căzută în scop, tot încercând să-i dau substanță reală, de patimă.