Toată pădurea fremătase de bucurie când se născuse Klaus, ursuleţul gri. Era un semn, într-o accepţiune generală, că toate vieţuitoarele vor trăi bine în perioada următoare. Ursoaica mamă, tare bucuroasă că adusese pe lume o fiinţă aşa de drăgălaşă, se simţea mândră de puiul ei. Ursuleţul gri. Nu se mai născuse până atunci niciunul cu o asemenea culoare. Klaus se ivise mult mai târziu decât ceilalţi ursuleţi. Mama lui se gândea adesea la acest fapt. Oare, va rezista peste iarnă?
– Ursoaica a dat viaţă unui ursuleţ gri! glăsuiau animalele din pădure.
Klaus trebuie că era un nume frumos şi aducător de speranţă, gândise tatăl ursuleţului la momentul hotărârii numelui.
– Vremurile ce urmează vor fi mai ploioase, mai bogate în hrană şi … mai respirabile, propovăduiau înţelepţii patrupezilor.
Devenise o mare problemă traiul în pădurile din munţi. Dispăruse liniştea şi armonia de altădată. Toate animalele erau stresate, irascibile şi chinuitor de neînţelegătoare. Coniferele sau foioasele care cădeau sub dinţii de metal ai fierăstraielor electrice erau târâte până la poalele munţilor, iar de aici, încărcate în camioane, se pierdeau în orizontul nesfârşit al câmpiilor. Petecele rupte din haina verde a munţilor se îndeseau şi nimeni nu se aşeza la masa de lucru a croitorilor pentru a le coase.
Neajunsurile vieţii nu au diminuat însă bucuria familiei ursuleţului Klaus, pentru că părinţii săi au făcut tot posibilul ca acestuia să nu-i lipsească strictul cotidian. Deşi vara era spre sfârşite, Klaus petrecea din plin zilele însorite. Tatăl lui îi ducea în zonele numai de el ştiute, unde găseau hrană suficientă. Mama îl zorea să consume cât mai mult din ce găseau. Klaus ar fi dorit să se joace şi nu înţelegea de ce tot timpul trebuia să se grăbească să termine toate fructele pe care le primea.
– Mamă, lasă-mă să alerg până la movila de lângă pinul acela înalt!
– Du-te dragul meu , dar grăbeşte-te, pentru că mai ai de consumat multe fructe şi tati ţi-a făcut rost de miere.
– Bine, zise Klaus, dar de ce nu pot să mă joc mai mult timp cu prietenii mei bruni?
– Pentru că ei sunt mai mari şi au mai multă grăsime, îi explică mama. Tu trebuie să creşti până trece vara, altfel la iarnă iţi va fi foame.
– Şi nu pot să mănânc din fructele acestea şi la iarnă? întrebă puiul.
– Nu, Klaus. Hai, fuguţa, şi nu întârzia, întrerupse discuţia mama.
Fără să pară convins de spusele ei, Klaus alergă spre movilă, unde ursuleţii bruni se hârjoneau. Îl primiră cu voie bună, pentru că micuţul le era simpatic şi-i amuza cu nestăvilita lui curiozitate:
– De ce frunzele foioaselor încep să îngălbenească?
– De ce miroase aşa urât râul care trece pe lângă combinatul acela mare?
– De ce sunt multe resturi în poiana unde vin oamenii să se odihnească?
De ce? De ce? Prea multe întrebări la care să răspundă ursuleţii. Mai bine să se joace. Soarele le zâmbea cu o uriaşă bunăvoinţă, trimiţându-le buchete de raze ce-i învăluiau cu căldură moderată. Se apropia toamna. Roşul, galbenul şi maroniul luau locul verdelui crud. Ursuleţii, lipsiţi de griji, ocrotiţi de părinţi, sorbeau fiecare clipă de fericire. Erau suflete nevinovate, care zâmbeau vieţii cu încredere. Încrederea că vor creşte mari şi vor duce semeţia mai departe. Creşteau, învăţau şi se fortificau în duşul pur al naturii, pe prima treaptă a vieţii lor. Când jocul era în toi, ursuleţului gri îi atrase atenţia o sclipire metalică, mascată de un mănunchi de frunze verzi. Mai văzuse aşa ceva şi îşi aminti de povaţa tatălui său: “Când observi ceva suspect, nu te avânta, cercetează mai întâi!”. Un ursuleţ brun tocmai se apropia de acel mănunchi de frunze, când auzi strigătul lui Klaus.
– Opreşte-te, nu păşi! Acesta, uimit, se opri şi-l privi mirat. Klaus apucă o creangă, o trecu peste un obiect metalic, care produse un zgomot ce sperie tot grupul de ursuleţi.
– Era o capcană pusă de braconieri. Tata m-a învăţat să fiu foarte atent.
– M-ai salvat, micuţule! Mulţumesc. Toţi ursuleţii bruni îl înconjurară bucuroşi pe Klaus, îl felicitară şi hotărâră să reia joaca.
Nu trecu mult şi uitară de incidentul petrecut. Alergau, se doborau, se rostogoleau şi se muşcau aparent. Erau fericiţi. Curând soarele obosi, alunecă uşor spre vest înroşindu-se, iar cercul său de foc se făcu nevăzut. Toţi puii de urs plecară la părinţii lor. Se înserase. Klaus întârziase mai mult decât ar fi vrut mama lui, dar era voios că petrecuse o după amiază cu prietenii lui bruni. Urmară zile cu soare sau cu nori persistenţi, cu ploaie măruntă şi deasă. Toamna pusese stăpânire peste toată zona. Dimineţile şi serile erau răcoroase, iar căldura se risipea dincolo de scăpătatul soarelui.
Ursoaica mamă era mulţumită că micuţul ei se mai împlinise, dar hotărî ca acesta să petreacă împreună cu ei iarna, în acelaşi bârlog. În felul acesta, va avea timp să-l înveţe multe lucruri. Şi de atunci începu căutarea unui loc mai mare pentru iernat.
– Vom dormi până la primăvară? întreba plin de curiozitate ursuleţul gri.
– Da, puişor, până la primăvară, îi răspundea mama lui.
– Şi nu vom mânca până atunci? continua el cu întrebările.
– Grăsimea depusă sub piele ne va ajunge până la primăvară, îi explica mama.
– Până la primăvară! exclama cu neîncredere Klaus.
Asemenea discuţii se repetau, în timp ce mama ursoaică încerca să găsească un bârlog mai încăpător. Klaus urmărea atent tot ce făcea, pentru că fusese atenţionat să înveţe ca să se descurce singur, când va fi mare.
Într-una din zile, ursoaica găsi ceea ce căuta, o grotă încăpătoare cu intrarea acoperită de un pâlc de arbuşti. O cercetă de câteva ori şi, mulţumită, stabili să se mute cu toţii chiar de a doua zi. Inspirată hotărâre pentru că se răcise vremea, frunzele căzuseră, fructe nu mai găseau, iar soarele se arăta rar şi nu mai era cald. O adiere venită dinspre răsărit aduse primii fulgi de zăpadă, care aşternură o pătură de nea pe suprafaţa pământului. Iarna alungase toamna şi se instalase cu toate onorurile atmosferice. Vântul sufla cu intensitate, iar printre ramurile copacilor scotea urlete înfricoşătoare, care înspăimântau vieţuitoarele pădurilor.
Ursuleţul gri se simţea bine în bârlog. Ascultase o vreme şuieratul vântului, apoi adormise, gândindu-se că, la primăvară, îi va reîntâlni ursuleţii bruni cu care se va hârjoni, ca în după amiaza aceea, la movilă.
Nu putea să spună de cât timp dormea, dar pe Klaus, căldura din bârlog îl trezise. S-a târât până la intrarea în grotă şi a văzut că afară era soare, cald, nu mai era zăpadă, iar pe o piatră se încălzeau o broască de pădure şi o şopârlă. S-a întors repede la mama lui.
– Mamă, mamă, a venit Primăvara!
– Klaus, culcă-te, pentru că e prea devreme, primăvara vine mai târziu, îi răspunse somnoroasă mama.
– Afară este cald. Am văzut şi o şopârlă, continuă Klaus. Mamă, lasă-mă să ies puţin la soare.
– Bine, dar să nu stai mult, îi răspunse ea.
Ursuleţul gri părăsi grota, păşi peste frunzele şi crengile căzute, zâmbi pădurii şi, simţind că i se face foame, începu să caute ceva de mâncare. Era linişte. Se auzeau numai paşii ursuleţului şi fâlfâitul aripilor unor păsări care zburau printre ramurile de deasupra.
Klaus găsi câteva ghinde, căzute la venirea toamnei, merse până la marginea versantului din dreapta şi rămase cu privirea îndreptată spre culoarul muntos ce i se deschidea în faţa ochilor. Stătu aşa o bucată de vreme, apoi hotărî că era timpul să se întoarcă în bârlog, pentru că nu-şi dăduse seama că se răcorise, iar cerul se acoperise de nori.
“ Mama a avut dreptate, mai este până la primăvară!”, gândi Klaus. Îşi mai roti privirea spre munţii din îndepărtare, simţind un regret că nu este vară să poată colinda văile şi pădurea deasă şi vru să se întoarcă spre grotă dar, într-o clipă de neatenţie, piciorul îi alunecă pe o piatră lată şi căzu de la înălţime pe un mic platou lateral. Întră în panică, când îşi dădu seama că în faţa platoului se întindea o vale abruptă şi foarte mare, iar în spate era un perete de stâncă mai înalt, imposibil de căţărat. Se rotea nervos pe micul platou ce constituia închisoarea deschisă din care nu putea evada. Se lăsă pe labele din spate şi începu să plângă, iar lacrimile se amestecară cu fulgii de zăpadă care curgeau din cerul ce se apropiase de pământ. Un vânt puternic şi rece dejuca intenţia acestora de a se aşeza pe platou, îi trimitea spre stâncă, îi rotea şi-i prăvălea spre poalele munţilor. Frigul îi pătrunse blana lui Klaus, făcându-l să tremure de sărea zăpada de pe el.
– Mamă, mamă! încerca Klaus să se facă auzit.
Era departe de bârlog şi se întreba dacă cineva putea să-l audă în pustietatea iernii? Se zgribulise din cauza gerului ce se lăsase odată cu întunericul. Nu mai ştia unde se află, nu mai auzea şuieratul vântului, iar teama îl părăsise. Începuse să viseze la locul cu movilă unde se întâlnea cu prietenii lui. Acum nu mai simţea nici frigul şi parcă se făcuse cald.
– Klaus, te simţi mai bine? auzi dulcele glas al mamei.
– Mamă! abia articulă ursuleţul gri.
– Stai liniştit! Când am văzut că întârzii, m-am hotărât să ies din bârlog să te caut. Noroc că ai lăsat urme, iar locul unde ai căzut nu era departe. Altă dată să nu mai pleci singur în miezul iernii.
Apoi, mama îi cuprinse trupşorul, apropiindu-l de ea. Klaus simţi căldura mamei şi cu o voce stinsă îi şopti:
– Iartă-mă!
Fii primul care comentează