Ca pe un căţel trag sania de sfoară, la deal,
din vârf ca să mă dau.
Alta mă lovește, proiectându-mă în sus.
În saltul prin aer,
m-am prins cu degetele de ochii de cărbune ai omului de zăpadă,
în cădere am lăsat negreală pe alb,
sau am vătămat căderea cu praf de cărbune?
Toţi întreabă pe lângă mine,
căderea în sine,
cine i-a înnegrit ochiul.
Aşa de mult se etalase ca persoană răsturnarea mea.
Scot o cizmă din picior,
pentru a o scutura de zăpada interioară:
trei sferturi apă curge afară.
Îmi pierd echilibrul,
stând într-un picior, ca barza, vara, în baltă
şi recad în mine însumi,
în prăpăstii fără adânc existenţial.
S-au impregnat de nea ochii rari ai ciorapilor de lână.
Caut cu privirea în tălpeţii lustruiţi, faţa miniaturală,
să văd cât de aprins în obraji pot fi acum.
Îmi este foarte sete; ling un bulgăre alb,
ca în staul, oile, drobul de sare neagră.
Cât galben în lâna lor curgătoare,
căzut ca plânsul,
de pe faţa lunii.
Puii de găină,
scoși de clocitoarea electrică,
sună sub o haină,
similar mecanismului ceasului de masă.
Fii primul care comentează