În vremurile noastre, Ştrul se plimba pe cheile Dâmboviţei, când îl vede la un colţ de stradă pe Iţic, prăvălit la pământ, cu hainele rupte, cu pielea cadaverică, cu ochii închişi.
Îl ridică, îl ia în braţe, şi începe să îl resusciteze:
– Iţic, Iţic, sunt eu, Ştrul, colegul tău de grădiniţă! Ce ţi s-a întâmplat?
Iţic i se smulge din braţe, cu ochii închişi, şi strigă:
– Nu am loc de muncă! Nu am bani de chirie! Nu am bani de impozite! Nu am niciun ban!
Ştrul continuă:
– Iţic, Iţic, revino-ţi, sunt eu, prietenul tău cel mai bun, Ştrul, am iubit amândoi aceeaşi fată în şcoala generală!
Iţic i se smulge din braţe, strângând ochii, strigând:
– Am fost dat afară din casă, fiul meu s-a sinucis, nevasta mi-a decedat, nu am ce mânca, mi-e frig, mi-e sete! Sunt bolnav, nu am bani nici de spital, nici de medicamente!
Ştrul continuă:
– Iţic, sunt eu, Ştrul, colegul tău cu care, în socialism, mergeai în fiecare zi la serviciu, mergeam în concediu în fiecare an la munte şi la mare, aveam învăţământ şi sănătate gratuite, aveam cultură la preţuri modice, copiii noştri aveau repartiţii în economie după terminarea studiilor, ne cumpăram apartamente în cinci ani, şi în trei ani, maşină, şi trăiam fără niciun fel de griji…
Iţic deschide ochii, îl priveşte, şi îi spune:
– Eeeeeei, ce vremuri!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!…..
23 decembrie 2011
Fii primul care comentează