Îndată ce faţa primăvăratică a zilei se arată
și adierea zefirului dătătoare de viaţă, odată desfăcută,
e în putere,
păsările văzduhului, mai întâi pe tine, Venus divino,
și a ta sosire anunţă,
lovite în inimă de vigoarea ta.
Apoi, fiarele, turmele zburdă pe mănoase pășuni,
și străbat înot apele repezi; astfel, cuprinse de farmec,
te urmăresc cu înfocare oriîncotro continui să pătrunzi.
În sfârșit,
pe mări și prin munţi, și pe fluviile răpitoare,
și în casele purtătoare de frunziș ale păsărilor,
și pe câmpurile în floare,
faci ca prin dorinţă, pe specii, să se continue generaţiile,
tuturor inserându-le în piepturi, amorul dulce.
Acestea,
pentru că singură conduci treburile naturii,
nici fără tine vreo zi răsare pe ţărmurile luminii,
și nimeni nu e bucuros, nici amabil.
Doresc să-mi fii sprijin în scrierea versurilor,
pe care încerc să le compun despre esenţe
și despre Memiade al nostru,
pe care tu, zeiţă, nu vrei tot timpul să-l pui, pentru calităţi,
deasupra tuturor lucrurilor.
Fii primul care comentează