S-ar fi cuvenit cersetorilor sa aiba evlavie
Si sfiala, intiparite pe fata.
Sa ciuguleasca din danii precum o vrabie.
Cand colo, aveau chipurile pline de greata.
S-ar fi cuvenit sa mestece rugaciuni nesfarsite.
Din ochi sa le curga mir si tamaie.
Cand colo, se bateau precum corbii, pe pite.
Si-si trageau de zor, ca magarii, calcaie.
S-ar fi cuvenit sa planga cu lacrimi adevarate.
De mila celor ce le dadeau de pomana.
Cand colo, carjele, bandajele, sangele erau toate
Falsificate. Nu aveau – veritabila – nicio rana.
S-ar fi cuvenit sa gasesc un singur om vrednic de mila.
Si niciunul, niciunde, nu am zarit.
Mi se facuse chiar si de mine, si bunatatea mea, sila.
Si-am intrat in Biserica, sa gasesc un om necajit.
Acolo sedea un preot tanar. Si mi-am adus aminte
Ca mi-a dat inapoi un dar oferit din greseala.
“Ia mila mea toata, si du-o in ceruri, parinte!”
Si-am multumit – cu inima plina si mana goala…
11 octombrie 2012
Fii primul care comentează