Marul lui Tolan

Tolan era voinic

Cat un voj.

De la Saila, mai departe,

Nu era greu de urcat,

Ca pe Egheroi.

Mereai oblu,

Treceai de primul izvor,

Si urcai oleaca,

Prin otava.

Te primeau cosasii

Printre  comete violete de clopotei,

Sarind pe picioroange

De faneata.

Ajungeai in pisc.

Acolo era adapatoarea.

Coborai

Pe poteca de dinsus de cale,

Si dadeai de marul lui Tolan.

Marul

Facea poame

Verzi si mari.

Aveau gustul

A tot ce nu stii

Sa asemui.

Acolo, printre molizi si arini,

Pandea cînele lui Tolan.

Un ciobanesc mare si negru

In cerul gurii.

Noi trei

Cu bate,

Eu, bunica Olivia,

Si bunicul Marin,

Nu il puteam pune pe fuga.

Atunci tuna Tolan din pisc:

–         No, cine-i?

– Noi suntem! Sai, tu, si cheama-ti cînele,

Ca ne rupe!

Si Tolan

Isi striga cînele.

Rasuflam usurati.

Se lumina drumul

Si ajungeam in curtea lui

Fara gard.

Pe treptele casei cu cerdac

Sedea fetita, Florica,

Desculta,

Leganand o papusa de paie.

Si in batatura,

Cat un stejar

Vinit tomite din cusma Gorganului,

Cu foalele goale

Revarsate peste chimir,

Si un colop cat nuca

Pe cap,

Zambea Tolan,

Cu gura cat sura,

Si doi sori in obraji:

–         No, bine-ati vinit!

Tolan era cioban.

Avea tri sute de oi.

Mai sus de el

Era o poiana cu fragi,

In padure.

Nu puteai calca de ele,

Si atunci culegeai

Sa-ti faci loc,

Si ieseai

Indarat.

Mai jos de Tolan,

Era Lae.

Mai jos de Lae,

Oprea.

Mai jos de Oprea,

Izvorul.

Apoi urcai

Pana la Simion.

Mai sus de el

Era Avram de sub stanca,

Mai jos,

Ieronim.

Ei traiesc

In spatiul nostru mental,

In realitate,

Sunt vesnicia…

27 octombrie 2013