Elena Caragiani-Stoenescu a fost cea dintâi femeie româncă pilot, fiica unui medic din Tecuci; s-a născut la 13 mai 1887, și-a luat licența în drept, s-a căsătorit cu avocatul Stoenescu și s-a înscris la Școala de pilotaj de aviație înființată și condusă de G. V. Bibescu.
Interesul pentru zbor l-a descoperit după ce locotenentul-pilot, pe atunci, Andrei Popovici s-a căsătorit cu sora sa Florica și după primul zbor de agrement pe care l-a făcut în anul 1912, cu partenerul său de echitație, Mircea Zorileanu, posesor al brevetului de pilot-aviator nr. 3, eliberat de o școală de aviație pariziană.
Prezența ei în rândul aviatorilor a stârnit indignarea multor persoane care considerau aviația, ca pe un domeniu rezervat exclusiv bărbaților. Odată terminată școala de pilotaj, Elena urma să primească actul legal care să-i ateste aptitudinile, dar eforturile sale n-au fost răsplătite cu brevetul de pilot, ministru Spiru Haret, generalul Crăiniceanu și Ministerul aerului, refuzând cu îndârjire să aprobe fete la examenul de atestare.
Vânzând o parte din zestrea sa, Elena se va înscrie la Paris la Școala Civilă de Aviație de la Mourmelon le Grand, condusă de Roger Sommer, unde după absolvirea cursurilor teoretice și practice de zbor va susține cu succes examenul, încununat de către Federația Aeronautică Internațională cu brevetul Internațional de pilot-aviator nr. 1591, din 22 ianuarie 1914. Astfel, la 27 de ani, Elena Caragiani își vede visul împlinit și speră să obțină un post în aviația noastră.
În anul 1916, în ajunul marii conflagrații, simțind că are o datorie față de patrie și pasiunea sa pentru zbor poate fi utilă, Elena se întoarce în România cu brevetul și multe recomandări, vrea să piloteze, dar, nu i se dă nici un post în aviație, fiind îndemnată să lucreze într-o altă instituție, fiind licențiată în drept. În condițiile începerii războiului, Elena Stoenescu cere să i se încredințeze misiunea să lucreze în zona frontului pentru a transporta cu avionul medicamente la spitalele de campanie, să evacueze răniții de pe linia întâi spre spitalele de dincoace de linia de conflict, dar stăruințele îi sunt zadarnice.
Obosită de atâtea insistențe pentru a-și valorifica brevetul de pilot în țară, Elena se întoarce la Paris și se angajează ca reporter la un mare ziar, și ceea ce este insolit este faptul că pentru realizarea unor reportaje din zone mai îndepărtate se deplasează cu avionul. Astfel că articolele sale erau adevărate „jurnale de bord”, lucru care a plăcut foarte mult unui consorțiu de presă din Mexic. Va lucra pentru acest consorțiu care a angajat-o în funcția de corespondent de război, pentru a scrie „reportaje din avion”, printre primele de acest fel din presa mondială. Dar, în anul 1929, din cauza greutății vieții și afectată de o boală de plămâni, ea se va întoarce în țară.
Abia după 23 August 1944, în urma aplicării reformelor politice și sociale, având la bază exemplele și realizările obținute de femei, acestea vor fi admise ca pilot și se înființa și aviația sanitară.
