În lada de zestre pe care străbunii ne-au lăsat-o, pe lângă limbă, doină, mărțișor, horă, cântece și descântece, atâtea tradiții și obiceiuri, găsim un tezaur de o valoare inestimabilă; costumul popular, admirat de întreaga lume, pentru bogăția de modele și culori, arta cu care este lucrat.
Despre ie, istoricii și lingviștii antici nu ne dau informații, în schimb au făcut acest lucru, arheologii. Pe ceramica de la Cucuteni, Moldova, veche de 7 000 de ani, apare desenată o ie foarte frumoasă, cu multe modele și culori, cu mărgele cusute la gât. Etnografii consideră că ia este cu mult, mult mai veche, ținând seama de rafinamentul și măiestria artistică, a modului de execuție. Ia românească este încărcată de simboluri ce indică eternitatea, ciclicitatea în universul infinit, toate având semnificații mistice, religioase, filozofice și prezintă încifrat universul în care femeia a trăit. Istoria iei este istoria poporului român, o arhivă vie din care aflăm informații despre perioadele istorice ale dezvoltării neamului nostru, trecând prin secole și milenii, prin ea aflăm informații despre societățile trecute.
Bluza românească, ia, este reprezentată pe Columna lui Traian din Roma, Monumentul de la Adamclisi și în biserica din Ravenna, construită de împăratul Theodoric cel Mare, unde a cerut să fie înfățișată într-o frescă nașterea Mântuitorului. Doar că, cei trei magi care vin să se închine și să aducă daruri, vor fi îmbrăcați nu în straie orientale, așa cum ar fi potrivit, ci în costumele geto-dacilor. Au opinci, ițari, cămeși lungi până la genunchi și acele pileus, cușma dacică. În plan secund, apar trei mironosițe îmbrăcate cu ii, marame pe cap, cu ciucuri care le ajung până spre genunchi.
Straiele populare românești apar reprezentate așa cum le știm și azi, pe multe statuete vechi, vase, desene, ilustrații. În costumul strămoșilor noștri este reprezentat zeul Typhon, Balaurul din mitologia românească, stăpânitorul vechiului teritoriu de la nordul Dunării și peste tot Polul Getic, conducătorul geților și massageților. În „Dacia Preistorică” a lui Nicolae Densușianu, el apare îmbrăcat cu o cămașă cu mâneci largi, ițari cusuți cu flori, încins la mijloc cu o curea.
O statuetă găsită în insula Delos, locul de naștere al lui Apollo și Artemis, identică fiind cu una găsită în Acropole, înfățișează costumul femeilor pelasge: aveau peste bluză pieptăraș, purtau vâlnic cu bete la capete cu ciucuri lungi.
Dintre toate popoarele, doar noi românii mai purtăm opinca, chiar dacă, de cele mai multe ori pe scenă, la festivaluri. Ea a fost încălțămintea din cele mai vechi timpuri, a străbătut secole și milenii, fiind folosită în zona cu climă temperată. O opincă a fost descoperită într-o grotă din Armenia, fiind datată ca având 4 500 de ani vechime. Au mai fost pe timpuri folosite un fel de opinci în sudul Italiei, acestea se numeau „cioaciae” și se presupune că au fost aduse pe acolo de strămoșii daci luați prizonieri.
Costumul nostru popular, ia a devenit acum tezaur universal; ia este purtată peste tot în lume, a fost purtată și înainte de regine și prințese, regina Maria a României, făcând din portul nostru popular un adevărat stil vestimentar.
Cinstim și iubim costumul nostru popular nu numai pentru frumusețea lui, pentru că poartă în el specificul național al neamului românesc, ci și pentru că, el ne arată vatra veche de locuire pe care au stăpânit-o odinioară strămoșii noștri, reprezintă unitatea și continuitatea poporului nostru, vechimea și autenticitatea moștenirii lăsate de străbuni.
