Odinioară, viața de redacție în presa bănățeană era dominată de improvizație, dueluri verbale și umor spumos, jurnaliștii vremii fiind adesea, ca și astăzi, și scriitori, politicieni sau boemi care își petreceau uneori nopțile în cafenele, iar întâmplările hazlii deveneau rapid legendele urbei.
În perioada dualismului austro-ungar, cenzura era foarte strictă în Banat, mai ales pentru presa românească, iar jurnaliștii trebuiau să fie extrem de inventivi pentru a evita confiscarea.
Se spune că un ziarist cunoscut din Lugoj, care rămăsese fără spațiu de tipar din cauza cenzorului, a trimis acestuia din urmă un butoi cu vin bun de Recaș, însoțit de un bilet: „Stimate domnule cenzor, vă trimit acest vin, să vă fie de folos. Cum vă place, așa o să vă placă și editorialul de mâine”, iar cenzorul, om de spirit, a lăsat articolul intact.
Un redactor al unei gazete din Timișoara își trimitea adesea ucenicul în „delegație” la gara din localitate pentru a culege mondenități și știri de ultimă oră, dar tânărul, neexperimentat, a venit odată cu o „știre senzațională”: un important conte și-a pierdut pălăria suflată de vântul puternic la trecerea acceleratului, dar ziaristul, enervat de superficialitatea informației, l-a trimis înapoi să afle dacă vântul a suflat și pălăria contesei, oferindu-i lecția că o „știre” trebuie să aibă mereu și puțină culoare locală.
Gazetarii bănățeni erau maeștri ai replicii tăioase până când un jurnalist cu condei ascuțit de la publicația „Dreptatea” din Timișoara a fost provocat la duel de un rival pentru un articol satiric și, în loc să se prezinte la luptă cu pistoalele, ziaristul a trimis pe un cal, pe post de secund, un băiat care ținea în mână o călimară și o pană, transmițându-i rivalului că cea mai letală armă a unui ziarist rămâne ironia scrisă.
Ziarul local „Flacăra Roșie” din Arad a comis o gafă istorică în perioada comunistă, titrând „Masajul” în loc de „Mesajul tovarășului Nicolae Ceaușescu” din cauza unei litere greșite la tipografie, încât panica a dus la o intervenție a Securității, iar angajații au petrecut o noapte întreagă răzuind manual cu lame de ras mii de exemplare pentru a corecta eroarea.
Pentru aducere aminte voi stărui asupra unor respectabili colegi filologi ai Universității din Timișoara, truditori pe ogorul învățământului și culturii, care picurau pacea sufletească în inimile cititorilor: Ioan Viorel Boldureanu, Ion Căliman, Iacob Roman, Teodor Bulza și veteranul jurnaliștilor bănățeni, Ion Medoia.
Ioan Viorel Boldureanu, din Topolovățu Mare, renumit profesor universitar, etnolog, prozator și publicist bănățean, este considerat unul dintre marii salvatori și promotori ai literaturii în grai bănățean, fiind celebru pentru emisiunea „Gura Satului” de la Radio Timișoara și pentru pastilele TV realizate sub pseudonimul „Uica Niță” pe postul ,,Analog TV”, un spirit vioi, cu o poftă nebună de „givan” (vorbărie, taifas) și un umor nativ de excepție, care a adunat o mulțime de anecdote de-a lungul carierei sale: în timpul orelor de predare pentru studenții din străinătate, el nu se putea abține să nu strecoare regionalisme bănățene savuroase.
Într-o zi, un student arab, dornic să își impresioneze profesorul, a început să folosească în propoziții literare cuvinte precum „goz” (gunoi) sau „ștramfi” (ciorapi).
Când alți profesori l-au întrebat pe student unde a învățat o română atât de „specială”, tânărul a răspuns mândru că studiază „româna academică de la Topolovăț”, stârnind hohote de râs în cancelarie.
Datorită succesului uriaș al emisiunii în grai „La givan cu uica Niță”, mulți telespectatori de la sate din Banat nu îl mai priveau ca pe un profesor doctor universitar de la Timișoara, ci ca pe un vecin de-al lor din bătrâni, așa că Viorel Boldureanu s-a trezit la un moment dat în fața Universității de Vest cu câțiva bănățeni mândri, veniți cu o mașină plină cu damigene de răchie, clisă (slănină) și pită caldă, aceștia refuzând să plece până când paznicii nu l-au chemat jos pe profesor, convinși că „uica Niță” are nevoie de provizii de la sat pentru a avea energie să mai facă emisiuni la televizor.
Ion Căliman, născut în Bătești, este un apreciat poet, profesor, folclorist și publicist din Țara Făgetului, care a marcat viața culturală din Făget ca director al Casei de Cultură și ca redactor al publicațiilor „Gazeta Făgetului” și „Făgețeanul”, fiind un om de o rară bunătate și cu un spirit boem, trăind nenumărate momente amuzante în activitatea sa culturală și jurnalistică din perioada comunistă și de după 1989: în anul 1979, Ion Căliman a însoțit orchestra locală la o fază națională a unui festival la Târgu-Mureș.
Formația a făcut o impresie atât de puternică și a câștigat premiul I, încât holurile Palatului Culturii s-au umplut imediat de reporteri.
Luat complet prin surprindere de succesul fulminant, tânărul director a dat nu mai puțin de patru interviuri la rând pentru radiourile naționale și regionale (București, Timișoara, Cluj, Târgu-Mureș), încât mai târziu, nu mai știa ce declarase fiecărui reporter și se temea să nu fi încurcat subtilitățile folclorului bănățean.
Ion Căliman a condus ani de zile prestigiosul Cenaclu Literar „George Gârda” din Făget, unde se adunau toți scriitorii și tinerii jurnaliști din zonă, întâlnirile lăsându-se adesea cu discuții aprinse când doi autori locali s-au certat ore în șir în redacție, aducându-și argumente filozofice grele, totul pornind de la o singură virgulă dintr-un poem ce urma să apară în ,,Gazeta Făgetului” și pentru a opri disputa care risca să blocheze trimiterea ziarului la tipar, Căliman a luat stiloul, a șters virgula buclucașă și le-a spus zâmbind: „Am salvat pacea în Țara Făgetului, textul curge acum liber ca Bega!”.
Fiind un pasionat culegător de folclor și autor de volume în grai bănățean, Ion Căliman s-a lovit adesea de nepriceperea tipografilor care nu înțelegeau regionalismele din zona Făgetului , când, la publicarea unor orații de nuntă sau poezii populare, cuvintele specifice bănățene erau corectate automat de culegătorii de text, care le transformau în cuvinte literare, stricând tot farmecul și rima, profesorul trebuind să meargă personal la tipografie și să le explice, cu multă răbdare și umor, că greșelile din manuscris erau, de fapt, mândria graiului local și că „bănățenismul” nu trebuie tradus în limba română de la București.
Iacob Roman, născut în Socolari, este un cunoscut poet, scriitor și om de cultură bănățean din Caraș-Severin, find o prezență marcantă în viața culturală din Reșița și din întregul Banat, colaboratorul a numeroase publicații și reviste literare precum ,,Orizont”, ,,Semenicul” sau ,,Reflex”, viața sa de scriitor și jurnalist cultural în perioada comunistă și în anii ’90 fiind plină de momente hazlii, născute din boema literară a vremii:
În perioada în care colabora cu revistele din Reșița (oraș eminamente industrial și siderurgic în acele vremuri), activitatea jurnalistică și literară era atent supravegheată, cenzorii urmăreau ca poeziile lirice, textele culturale să reflectze „elanul muncitoresc” și măreția combinatului metalurgic.
Ca ziarist cultural și consilier la Casa de Cultură a Sindicatelor din Reșița, Iacob Roman organiza des întâlniri cu scriitori și jurnaliști din Timișoara și din restul țării, care se terminau inevitabil în lungi seri boeme, la un pahar de răchie.
Prietenii săi își aminteau amuzați cum ,,Biță” reușea de fiecare dată să transforme discuțiile aprinse despre literatură și cronicile de presă în adevărate spectacole de umor atunci când spiritele se încingeau din cauza orgoliilor literare, recitând ad-hoc epigrame sau versuri improvizate, calmând atmosfera și lăsându-și colegii de breaslă cu zâmbetul pe buze.
Munca la revistele de cultură din acele decenii presupunea corecturi obositoare făcute direct pe șpalturile de la tipografie, dar într-o zi, verificând textul unui articol înainte de a da „bunul de tipar”, Iacob Roman a observat o greșeală de culegere care schimba complet sensul unei fraze serioase într-o glumă deocheată și în loc să se panicheze, el i-a chemat pe tipografi și le-a spus pe un ton extrem de serios că acea greșeală trebuie neapărat păstrată, deoarece este „singurul sâmbure de realism” din tot textul aprobat de partid, eroarea fiind corectată, dar întâmplarea a rămas ca o anecdotă savurată mult timp prin redacții.
Teodor Bulza, născut la Semlac, este un cunoscut prozator și ziarist bănățean, înainte de 1989, când munca de redactor-șef era plină de tensiune din cauza regulilor stricte ale partidului, dar, cu toate acestea, viața de redacție și tipografie din Banat genera mereu situații pline de umor și autoironie: Teodor Bulza își amintea cu haz de anii studenției sale de la Facultatea de Filologie din Timișoara, când el scria pentru revista studențească ,,Forum”, ucenicia sa în presă a început la propriu prin muncă fizică, alături de alți viitori mari jurnaliști, cărând în spate teancuri uriașe de manuscrise grele direct la tipografie, prietenii glumeau adesea spunând că greutatea talentului lor literar se măsoară direct în kilogramele de hârtie pe care le transportă pe străzile Timișoarei.
Ca șef de redacție și ulterior director de tipografie, Bulza era cunoscut pentru atenția sa extrem de riguroasă față de limba română, cunsiderând că un jurnalist adevărat trebuie să aibă două calități: „cinstea și gramatica”, în redacția sa, greșelile de tipar sau micile inadvertențe gramaticale erau taxate cu glume usturătoare de subordonații săi care glumeau adesea spunând că o virgulă pusă greșit într-un articol din ,,Drapelul roșu” putea declanșa o „anchetă internă” mai ceva decât o critică adusă producției de la vreo fabrică locală.
Deși s-a consacrat ca prozator și autor de romane, în tinerețe a „comis” și câteva încercări în poezie, o întâmplare hazlie făcând ca debutul său poetic să nu se fi păstrat în forma originală în limba română.
Poeziile sale din cenaclul studențesc au fost traduse de un consătean și publicate direct în limba germană în ziarul local ,,Neue Banater Zeitung”, Bulza glumind mai târziu, spunea că el a fost un poet atât de discret în limba maternă, încât a trebuit să devină „poet german” pentru a se vedea tipărit în paginile ziarelor din Timișoara.
Ion Medoia este unul dintre cei mai longevivi și respectați jurnaliști timișoreni, având o carieră de peste 70 de ani în gazetărie și activând ca reporter de teren pentru mari publicații românești (inclusiv ca vechi corespondent din Timișoara al ziarului România Liberă), el a strâns o colecție impresionantă de amintiri din culisele presei.
În lumea boemă a jurnaliștilor bănățeni, momentele hazlii erau la ordinea zilei, mai ales în perioadele de dinainte de 1989 sau din anii nebuni ai presei libere de după Revoluție:
În perioada comunistă, obținerea unei vize sau deplasarea în zonele de frontieră din Banat presupunea o birocrație infernală și o supraveghere strictă și, aflat pe teren pentru un reportaj aproape de granița cu fosta Iugoslavie, Ion Medoia a fost legitimat de grăniceri și deși avea toate actele și legitimația de presă la el, militarii, suspicioși din fire, l-au reținut ore în șir „pentru verificări” într-un pichet de grăniceri, dar jurnalistul nu s-a impancietat, s-a împrietenit rapid cu soldații, le-a citit reportaje needitate și le-a spus glume, încât la sosirea ordinului de eliberare, grănicerii erau atât de încântați de oaspetele lor încât nu mai voiau să-l lase să plece.
Înainte de apariția internetului și a computerelor, corespondenții din teritoriu își transmiteau articolele dictându-le prin telefon către dactilografele din redacțiile centrale de la București, dar acestea transformau textele din cauza conexiunilor telefonice proaste sau a regionalismelor bănățene, cuvintele specifice din Banat sau nume de localități bănățene transmise prin telefonul cu manivelă ajungeau în paginile ziarelor centrale complet stâlcite, transformând uneori un reportaj serios despre realizările economice într-o comedie de limbaj savurată de cititori.
În anii de după 1990, când Timișoara devenise un nod fierbinte pentru vizitele delegațiilor străine, jurnaliștii trebuiau să fie extrem de inventivi pentru a obține declarații și într-o seară, încercând să obțină un interviu exclusiv cu un oficial de rang înalt cazat la un hotel din oraș, Ion Medoia și colegii săi de breaslă, pentru a păcăli vigilența agenților de securitate care îi pofteau afară, au transformat holul instituției într-o adevărată tabără de pândă , jurnaliștii deghizându-se ad-hoc în simpli clienți ai restaurantului, comandând succesiv zeci de cafele și pretinzând că dezbat probleme „filozofice” profunde, până când oficialul a coborât și, amuzat de insistența lor, le-a acordat interviul pe loc.
Jurnaliștii bănățeni sunt recunoscuți pentru echilibru, spirit multicultural, toleranță, respect pentru diversitate, verticalitate și un profund simț civic, prin tradiție, presa din Banat funcționând ca o punte europeană a modernității și combinând rigoarea redactării cu o flacără a libertății care a aprins, încă din 1989, speranța unei societăți democratice.
Articol de: Gheorghe Sinescu
