În fond, preţuim tinereţea pentru că ştim că într-o zi vom ajunge la bătrâneţe.(Mircea Eliade)
Tinereţea nu este preţuită la vremea ei întrucât nu avem altă vârstă care s-o fi înlocuit.
În opinia mea, contradictorie afirmaţiei lui Mircea Eliade, tinereţea este mai degrabă, trăită (nu constatată). În sufletul nostru, nu au apărut încă slăbiciuni fizice şi morale, care să fi înlocuit preocupări precum afinitatea pentru o muzică mai ritmată.
Anii tinereţii vor cădea în neant. Bătrâneţea este o destinaţie, o vârstă pe care nu o pierzi şi care faţă de orice, te domină şi nu-i scapi.
Cum rezistăm? Datorită înţelepciunii, probabil o stare de acceptare a vârstei şi a faptului că împărtăşim un destin larg, de pământeni.
Liniştea personajelor din Vechiul Testament în faţa bătrâneţii şi a morţii apropiate, este o formă de curaj şi de resemnare faţă de cele înscrise în propriul destin, un semn de înţelepciune, de senectute superioară.
Cunoştinţa vârstei inevitabile invocă paradisul pierdut.
Fii primul care comentează