Costin îşi mişca nervos degetele pe tastatură, în ritm alert. Dacă nu va reuşi, va chiuli şi de la ora de fizică. Zgomotul armei de pe monitor îi făcea multă plăcere. Se simţea bine când dobora mulţi “inamici”. Îi trecu prin minte că s-ar putea să nu ajungă nici azi pe la ore. Deşi avea “antrenament”, nu mai punctase de ceva timp. De data asta, era hotărât să câştige. Transpirase. Începu să se concentreze, schimbă armele de câteva ori, împuşcă mai mulţi luptători, dar stocul de muniţie scăzu brusc, ceea ce duse la pierderea terenului şi a jocului. Nici de data aceasta nu trecuse la nivelul următor.
-Costi, ce facem? Va suna de ieşire. Mergem? Eu nu am terminat.
-A!… Nu. Trebuie să reuşesc, îi răspunse gânditor prietenului şi colegului de bancă, Niki, un alt împătimit al jocului pe calculator.
-Ok! Dar cum o scoatem la capăt cu absenţele?
-Le încercuim, răspunse hotărât Costi.
-În seara aceasta, e obligatoriu să luăm legătura cu Vlădescu. Să ne mai aducă câteva scutiri.
-Va trebui să negociem, continuă Costi. Suntem clienţi vechi şi fideli. Poate obţinem 3 – 4 lei per bucată.
-Este unul, Codruţ, dacă am reţinut bine numele, de la filo, încercă să-şi amintească Niki . Se zice că le dă mai ieftin.
-Hai, c-o rezolvăm mâine! Eu reiau jocul ăsta super şi tembel. Vreau să trec la nivelul următor.
-Să-i dăm bice! îl auzi pe Niki, care începuse să apese pe tasta trăgaci, cu ochii fixaţi pe monitor.
Ambientul din sala de jocuri era plăcut. Lumina obscură iţi dădea impresia că eşti singur în lupta cu inamicul. Urcai sau coborai scări întunecate, străbăteai culoare semiluminate, fixai ferestrele cu o slabă licărire şi trăgeai cu înfrigurare. Impuşcai sau erai tu doborât. Îţi trebuia multă îndemânare, atenţie şi viteză în mişcarea virtuală.
Aşa se mai scurse o oră, apoi încă una, ziua trecu iar Costi şi Niki nu mai ajunseră la şcoală. Încă o zi de absenţe. Văzând că nu au ajuns la şcoală nici în acea zi, Alina, prietena lor, dădu pe la sala de jocuri, să vadă ce s-a întâmplat. Costi era în continuare amărât, pentru că nu reuşise să treacă la nivelul următor al jocului.
-Băieţi, diriga este tare nemulţumită! Vrea să vă scadă media la purtare pentru absenţe nemotivate. Profa de fizică v-a aşteptat azi, să vă asculte, că nu aveţi note. A spus că va lasă corigenţi.
-Neplăcut! constată Costi.
-Mâine venim sigur! se ambală Niki.
-Eu zic să luaţi în serios avertismentele, continuă fata.
Costi realiza importanţa evenimentelor care deveneau periculos de îngrijorătoare, dar obsesia jocului nu-i dădea pace.
-Dacă reuşeam azi să trec la nivelul următor, veneam la fizică. Nu înţeleg! Eram aşa de aproape şi totuşi nu am punctat. Manevrele mi-au reuşit, muniţia o gestionam bine, dar spre final mă doborau.
-Poate te grăbeai la final, având convingerea că vei câştiga, se strâmbă Niki.
-Nu ştiu, dar convins eram de fiecare dată că n-o să pierd, întări Costi.
-Băieţi, sunteţi într-o situaţie neplăcută la şcoală şi voi vorbiţi tot de jocuri?
-Ai dreptate, Alina! dar caut să-mi explic pierderea. Vreau să trec, neapărat, la nivelul următor.
-Bine, dar şcoala?
-Ei, na! şcoala! Vedem mâine.
-Veniţi mâine la ore?
-Bineînţeles, continuă Costi. Venim. Astă seară rezolvăm şi cu absenţele. Niki, vorbeşti tu?
– Da.
-Alina, ne vedem mâine la şcoală! Rămânem datori pentru veştile de azi, puse capăt discuţiei Costi şi toţi trei se îndreptară spre ieşire.
Porniră spre locuinţele lor, fiecare cufundat în gândurile sale. Costi era cel mai afectat din cauza eşecului. Îşi dorise foarte mult să câştige, pentru că se confrunta cu un adversar dur şi nu accepta înfrângerea. Existau numai două variante, câştigai sau erai învins. Calculatorul nu negocia, nu trişa sau nu favoriza, nu avea stări sau momente de slăbiciune. Juca corect, fără abateri, iar Costi trebuia să-l învingă. Pasiunea pentru calculator o moştenise de la tatăl său, care îi spusese de mai multe ori:
-Calculatorul nu este mai deştept decât omul! Nu are vointă, dorinţe sau temeri. Ştie ce i s-a programat să facă şi face foarte bine, întrecându-l pe creatorul lui prin viteză, complexitate şi printr-un uriaş potenţial de conexitate.
-Nu poate învinge omul? îl întrebase Costi.
-Numai dacă omul devine dependent de el, îi răspunsese tatăl lui.
Costi se simţea într-o situaţie inferioară faţă de acel aparat electronic, pe care de câteva zile se chinuia să-l întreacă.
-Trebuie să câştig! hotărî el.
Cu paşi lenţi se îndrepta spre casă. Era absent din realitatea pe care o trăia. Nu vedea niciun trecător, deşi, aproape se lovea de cei care treceau pe lângă el. Vitrinele magazinelor, aranjate impresionant, în mii de culori, cu spoturi publicitare erau ca şi inexistente. Maşini de ultimă clasă, vestimentaţie de firmă, altădată un element preocupant pentru el, acum erau ultimul lucru la care se putea gândi. Câţiva cunoscuţi încercară să-l oprească, dar renunţară repede pentru că sesizară bizareria atitudinii sale. Costi se gândea la reîntoarcerea în sala de jocuri pentru a scăpa de obsesia nereuşitei sale, însă se pomeni chiar în faţa locuinţei sale.
-Costi, cum a fost azi la şcoală? îl întrebă tatăl lui.
-O zi obişnuită, tată! absolut obişnuită.
Nedorind un dialog, intră imediat în cameră, lăsându-l pe acesta să privească lung în urma sa şi să ridice din umeri.
Ajuns în cameră, aruncă rucsăcelul pe un scaun, îşi lepădă haina şi se trânti pe pat cu faţa în jos. Nu-şi putea scoate din minte ecranul calculatorului, răpăitul armei şi finalul încercărilor sale. Se strădui să adoarmă, doar, doar s-o linişti. În zadar.
Simţi o prezenţă în cameră, probabil unul din părinţi venise să-l cheme la cină, dar, crezând că era prea obosit şi adormise nu-l deranjă. La nenorocita lui de stare se mai adăugă şi gândul absenţelor în număr foarte mare. Îşi aminti că Niki va rezolva problema şi se mai calmă. Auzi că sună mobilul. Era Alina care-l sfătuia să vină a doua zi la şcoală, pentru a-şi ameliora situaţia, deja mult prea gravă. Promise ferm că nu va lipsi.
-Costi, mâine este Consiliul Profesoral, încercă să fie cât mai convingătoare Alina. Mai poţi să salvezi ceva.
-Ne vedem mâine la şcoală, Alina! încheie brusc şi închise telefonul.
Nu mai suporta niciun sfat. Dorinţa arzătoare a lui Costi era să nu mai piardă din nou jocul. Se linişti în cele din urmă, când hotărî să-şi ducă planul la îndeplinire şi, după miezul nopţii, îşi luă haina, părăsind fără cel mai mic zgomot locuinţa.
Era târziu şi pustiu pe străzi. Rar trecea câte o maşină, atentând la liniştea nocturnă. Paşii îl duseră pe Costi la sala de jocuri, deschisă non stop, unde regăsi vechea atmosferă. Angajatul de serviciu moţăia pe un scaun, dar păru atent la noul venit, care plăti şi se instală la unul din calculatoarele libere. În sală, se mai aflau doar două persoane în faţa monitoarelor, ambele absorbite de virtual. Semiobscuritatea sălii, prelungirea umbrelor peste mobilierul existent, sunetele melodiilor în surdină, toate accentuau starea ireală în care urma să te afunzi, când începeai jocul.
Costi era pregătit. Avea timp până dimineaţa să-şi atingă scopul. Se conectă la program, pierdu prima “partidă“ pe care o consideră încălzirea, apoi se lăsă dus de vraja virtuală, după ce comandă un Red Bull.
Zorii zilei îl găsiră într-o formă bună. Câştigase destule puncte, dar nu suficiente să treacă la nivelul următor. Continuă jocul fără să sesizeze că sala era din nou plină cu tinerii luptători din labirintul ireal.
În acest timp, la şcoală, Alina privea din ce în ce mai des pe fereastră. Era neliniştită pentru că începea Consiliul Profesoral, iar Costi nu răspundea la telefon. Agitaţie şi forfotă mare în şcoală. Orele erau mai scurte cu cinci minute, iar timpul părea că trece mai repede. Fiecare elev îşi avea propria lui problemă, dar pentru Alina, Costi era marea preocupare. I-a înţeles zbuciumul, dorinţa, dar nu dependenţa de calculator.
Gândurile i le întrerupse şefa clasei.
-Alina, ce ştii de Costi? Este chemat de profa de fizică.
-Nu pot să dau de el. Nu răspunde la telefon, explică Alina.
-E naşpa! Şi diriga e supărată rău de tot.
Şefa ieşi din sala de clasă.
Grupuri mari de elevi plecau din şcoală. Alina, alături de alţi elevi, rămase în clasă. Era tristă. Îşi dorise prea mult schimbarea lui Costi, dar nu reuşise să realizeze nimic. Simţea un fel de durere în suflet. Poate trebuia să încerce altceva, care să-l fi adus pe calea cea bună. Acum se pare că era prea târziu.
Orele trecuseră iar Costi continua să stea în faţa calculatorului. Faţa îi radia de bucurie. Mai avea puţin. Trăgea cu cele mai bune arme din “dotare”. Doi, unu…
-Am câştigat! strigă Costi, în timp ce telefonul începu să sune.
Văzu numărul Alinei, se ridică şi răspunse:
-Am câştigat, Alina! strigă a doua oară Costi.
Niciun răspuns. După o scurtă pauză o auzi pe Alina:
-Ai fost exmatriculat, Costi!
Acesta, obosit şi uimit, se prăbuşi pe scaun. Deşi îşi dădu seama că pentru el nu mai exista, pe monitor apăru scris cu litere mari:
Fii primul care comentează