Privirea i se fixase în căuşul palmei unde ţinea strâns o fotografie, încerând să-şi amintească cele mai mici detalii ale chipului femeii, imortalizată în faţa unei case acoperite cu ţiglă roşie, lângă un măr înflorit. Lui Gabriel i se umeziră ochii şi două lacrimi alunecară printre gene pe obraji. Era Smaranda, mama sa, care plecase în urmă cu şase luni, la muncă, în Spania. Nu trebuia să plângă, pentru că-i promisese că va rezista până se va întoarce, dar durerea din suflet îl mistuia prea tare. Şi, când aflase că tatăl său o să-i părăsească, vărsase multe lacrimi, fără să-l vadă nimeni.
– Tu trebuie să fii bărbat! îi spunea uneori Smaranda. Iar bărbaţii nu plâng.
Nu avea dreptate, pentru că văzuse de mai multe ori că şi bărbaţii plâng. Când bunica s-a dus în ceruri, l-a văzut pe bunicul cum a mers în grădină şi a plâns. Şi vecinul lor, nenea Paraschiv, când şi-a rupt piciorul a plâns. Acum plânge şi el, pentru că ar fi vrut ca mama lui să-l ţină în braţe, cum făcea adeseori.
Odată, când nu plecase în ţara aceea îndepărtată, a întebat-o:
– Mamă, tata ne-a părăsit pentru că l-am supărat şi nu-i mai plăcea de mine?
-Nu de tine, dragul mamei, de mine nu i-a mai plăcut!
Apoi, gânditoare şi tristă, cu Gabriel în braţele, se legăna lin până ce acesta adormea.
O lacrimă îi căzu pe fotografie. O şterse cu mâna dreaptă şi, fară un motiv anume, îşi aminti cum tatăl său, când locuiau încă împreună, legase cele două capete ale unei frânghii groase de creanga nucului din grădină, pusese o scândură ciobită pe lăţime peste aceasta şi-i făcuse un scrânciob.
– Hai, Gabriel, să te dai în leagăn! îl strigase el şi, fără să mai aştepte răspunsul, îl luase de subsuori şi-l aşezase pe scândurică, apoi a început să-l balanseze.
La început, se temuse să nu cadă, dar, după ce se obişnuise, chiuia şi râdea cât putea de tare, pentru că rareori i se întâmplase să fie aşa de fericit. O chemase şi pe Smaranda:
– Mamă, vino în grădină să te dai şi tu în leagăn!
Smaranda era o femeie energică, de statură medie, brunetă, cu părul lung, împletit în două cosiţe.
– Mai lasă-mă, că am multă treabă!
– Te rugăm, mamă!
Îşi dorea mult să fie împreună, toţi trei. Tatăl său, după ce se apropiase cu multă fereală de casă, o luase în braţe şi, în hohote de râs, o adusese sub nuc. Ce bine se simţeau atunci, când erau o familie unită…
După ce au rămas singuri, mamei sale îi era din ce în mai greu să se descurce cu banii. Calcula, făcea tot felul de planuri, dar nu era mulţumită. Ceva nu era bine. Se sfătuise cu bunicii şi luase hotărârea să plece o perioadă. Lui Gabriel, la început, i-a plăcut pentru că era liber să facă ceea ce vroia el. De multe ori, crezând că mama lui n-o să afle, nu s-a dus la şcoală, dar învăţătoarea a anunţat bunicii de la care a încasat o chelfăneală cruntă, pe care nu avea să o uite multă vreme.
A fost certat şi când a început să fie obraznic tot cu învăţătoarea:
– De ce să mai învăţ, dacă sunt singur?
– Gabriel! Mamei tale n-o să-i facă plăcere, când va constata că te-ai schimbat, i-a spus învăţătoarea.
– Nu s-a întâmplat nimic cu mine.
– Nici azi nu ţi-ai făcut temele!
– Era mult de scris.
– Ai devenit un leneş, Gabriel! Am să vorbesc la telefon cu mama ta.
– Să nu vorbiţi, doamna învăţătoare! Am greşit, recunosc…
A fost supărat toată ziua aceea. Nu a mai vorbit cu nimeni până seara. Îi era dor de mama. Nu ar fi trebuit să plece. De ce să-l lase singur? Nici când l-a strigat Ancuţa, prietena lui de joacă, nu a răspuns. Era trist. Ce fericit ar fi fost dacă mama lui nu era plecată!
Privirea nu i se dezlipea de fotografia mamei. Îi erau dragi acei ochi negrii şi mari ce-i luminau faţa. Smaranda părea că-l priveşte şi ea insisent. Băiatul zâmbi. În urmă cu un an, când toţi uitaseră că este ziua de naştere a Smarandei, vorbise cu bunicii să-i facă o surpriză. Văzuse el, ceva semănător, într-un film la televizor. Când aceasta ajunse acasă, toate luminile erau stinse. Nu a fost alarmată, pentru că întreruperile de curent erau un lucru obişnuit. După ce pătrunse în antreu, unde, de obicei era primită de Gabriel cu multă zarvă, o cuprinse un fel de teamă. Oare ce se întâmplase? De ce era atâta linişte? Întotdeuna era cineva acasă! Aşeză geanta pe cuier şi, facându-şi curaj, strigă:
– E cineva acasă?
Niciun răspuns.
– S-a întâmplat ceva? Gabriel!
Nici de data aceasta nu primi niciun răspuns. Urmă o mică pauză, apoi lumina se aprinse în toată casa, iar Gabriel apăru cu un pacheţel în mână pe care îl întinse mamei sale:
– La mulţi ani, mami! E ziua ta.
– Dumnezeule! Ce mi-aţi făcut?
Îl luă în braţe, îl privi îndelung şi zise:
– E cea mai plăcută surpriză din ultima vreme! Uitasem că astăzi este ziua mea. Iţi mulţumesc mult! Ce m-aş face fără tine?
Gabriel înghiţi în sec. Lacrimile care se înghesuiau în colţul ochilor, se prăvăleau grăbite spre gura întredeschisă şi, una peste alta, cădeau pe pardoseala camerei. Simţi cum durerea îi săgeta sufletul. Duse poza la piept. Închise ochii şi parcă o auzi pe Smaranda:
– Gabriel! Du-te în camera ta şi fă-ţi lecţiile pentru mâine.
– Le-am terminat, mamă! Acum mă duc să mă joc cu Ancuţa.
Trecu pe lângă masa unde mama sa stătea plecată asupra unor hârtii pe care erau scrise tot felul de cifre, aduna, scădea sau înmulţea. Era adâncită în calcule. Sigur nu-l văzuse când părăsise încăperea.
Smaranda îşi lua de lucru şi acasă, iar Gabriel n-o deranja pentru că se simţea bine ştiind-o că este lîngă el.
Acum, când i se derulau numeroasele amintiri, constată că dorul producea suferinţă. O suferinţă chinuitoare, ascuţită şi dureroasă, alta decăt cea fizică.
În urmă cu câţiva ani, într-o după amiază de sfârşit vară, când Smaranda sosise acasă de la serviciu îi zise:
– Gabriel! peste trei săptămâni, când încep şcolile, te vei duce la grădiniţă.. Te-am înscris azi. Doamna educatoare e tare drăguţă. Vei învăţa poezii, să cînţi, să citeşti, să scrii, chestii de-astea.
– Nu pot să mă duc de mâine?
Da, îşi aminti Gabriel, aşa o întrebase pe mama sa.
– Nu! Te vei duce odată cu toţi copiii.
Pentru Gabriel, trecuseră foarte greu cele trei săptămâni. Zilnic o chestionase pe Smaranda:
– Cum va fi la grădiniţă?
– O să se joace cu toate jucăriile?
– Câte poezii voi învăţa?
Sosi şi ziua când, dis-de-dimineaţă, Smaranda, după ce-l dichisi, îi puse un rucsăcel în spate cu o gustare şi, cu el de mână, o porniră spre grădiniţă. Era mândru şi fericit. I se părea că nu mai este mic. Mergea ţanţoş. Privirile trecătorilor ca şi zâmbetele lor îngăduitoare nu-l interesau. S-au oprit în faţa unei clădiri impunătoare cu o curte plină de copii, părinţi şi bunici. Gabriel nu mai văzuse niciodată aşa mulţi copii la un loc. Stătea lipit de Smaranda şi privea cum băieţii alergau, chiuiau şi nu răspundeau la chemările părinţilor. Era prea multă gălăgie, prea mult zgomot. Nu-i plăcea. Tocmai dorea să-i spună mamei să meargă acasă, când văzu cum o piatră arucată în sus de un băieţel se îndrepta vijelios spre el, spre fruntea lui de fapt, unde îl şi lovi. Când apăru săngele, Smaranda îşi perdu cumpătul.
– Gabriel! Te doare? Sper că nu-i grav. Trebuie să ajungem la un doctor.
O doamnă educatoare îi conduse la cabinetul medical, unde băiatul primi îngrijirile necesare.
Asistenta de serviciu, după ce a dezinfectat rana, i-a lipit un plasture.
– O zgârietură superficială, doamnă! Nu vă panicaţi.
Apoi spre Gabriel:
– Bravo, băieţel! Îmi place că nu ai plâns.
– Te doare, dragul mamei? repeta Smaranda.
– Ei, nu chiar aşa de tare.
Un zâmbet îi inflorise pe buze. Îi plăcea îngrijorarea mamei. Durerea nu-l deranja.
Acum, când îşi amintea întâmplarea din prima zi de grădiniţă, durerea sufletească îl chinuia îngrozitor. Privi din nou către poza Smarandei, cu ochii scăldaţi în lacrimi:
-Mi-e tare dor de tine! Vino acasă, mamă!
Fii primul care comentează