El gândea la masa de scris.
Soţia îi părea planetă învăluită în preocupări…
Se înstrăinaseră.
În obloane, s-au înfipt vânturile ca nişte lănci.
Rădăcinile duzilor se încălzeau
sub pământ la o potcoavă. Pământul o acoperise
şi-i reţinuse în straturi, toate scăpărările calde,
rădăcinile s-au înviorat
până au devenit steaguri fluturând în adânc,
oamenii cântă imnuri deasupra.
Când nu era lună pe cer,
i se părea că el însuşi este satelit
şi dădea ocol mesei, ca în jurul unei planete.
Precum vizionarul Galilei,
considera că echilibrul provine din viteza deplasării
şi de aceea satelitul nu se prăbuşeşte între oameni, pe Terra,
dar el, omul, cădea mereu peste lucruri.
S-a lovit de un Dicţionar enorm
şi s-a văzut captivul coperţilor mari.
Două luni după aceea,
bătea disperat în diverse coperte, să i se deschidă
şi să iasă din interiorul în care a căzut.
Când revenea la realitate,
se simţea ca un nou-născut,
potcoava în iarbă scăpăra ca un leagăn
şi mulţi vecini îl găseau dormind
cu fruntea sprijinită de potcoava nouă,
dar el atunci se visa cal şi hoinărea,
întrecea în goană fantezia,
cerea, abia auzit, un ham bun,
pentru a mai sta pe acasă la odihnă, în frâiele ideilor soţiei.
Fii primul care comentează