Lectura făcută cu voce tare, pornită (pe cărarea umanității) din Academia lui Platon, s-a oprit în mod oficial, în secolul al XVIII-lea, când s-a interiorizat și, cred, aprofundat. Cotitura în literatură, de-a o scrie, explorând vastitatea multicoloră a conștiinței, coincide cu lectura în gând: personajele suportă în activitățile care li s-au atribuit (de creatorul poznaș ori grav) clipitul pleoapelor cititorului (somnoros, când să pună capul pe pernă și să răpună, din anonimatul raftului de bibliotecă, zece – douăzeci de pagini, ori plin de viață în vacanța binefăcătoare, care abia-și sună clopoțelul în debutul verii).
Lectorul devine alt autor pentru că întârzie evenimentele din carte, în funcție de vremea pe care o are să frunzărească un roman și alt gen; când reia firul ficțiunii, care-i dă posibilitatea visului frumos, ca melodia clasică, adaugă la patosul paginii (vorbim de titluri atractive), tensiunea propriei firi și părerea de rău că nu-și poate scoate din încurcătură, personajul preferat, pozitiv, dăruit cu un simț puternic al dreptății. Câtă aplecare la unii cititori pasionați, de a intra în pielea personajului cu surplusul contemporan de îndrăzneală – ar fi păcat să se piardă, în aplombul plastic, hollywoodian, care pune-n prim-plan actorul, înclinația aceasta de participare la acțiune, de parcă ai împrumuta putere de scriitor, pentru succesul binelui.
Pe vremea lui Miron Costin, lectură făceau românii mai mult în străinătate – fiii de boieri – unde erau școli și biblioteci publice de anvergură, dar mai ales, pace.
Fii primul care comentează