Nouă ne lipsește o experiență a începutului adevărat, dacă nu cumva acest început e însăși credința: omul plămădit din lut de un părinte complet în trăsături. Dacă nu putem explica începutul cosmosului ori sfârșitul Pământului, înseamnă că momentele acestea nu ne aparțin. Sunt ale altcuiva.
În mod logic, Universul sau primul fir de praf (stelar etc.) n-ar fi trebuit să apară, neavând din ce. Și Big Bangul n-ar fi avut din ce să explodeze, de unde să ia naștere particule (atomul primitiv) care să se acumuleze? Presupunem că nimicul este o linie subțire plutind: universul pe care-l știm s-a generat de la zero în jos, în axa lui minus, a celor negative cum s-ar spune; prin urmare, noi am fi, dacă nu vrem să afirmăm despre Dumnezeu vreun cuvânt, forme ale nimicului.
Am văzut acum câteva zile pe Discovery, un reportaj care îngloba (involuntar) o parte din panseurile mele: un om săpa. Groapa (care se adâncea) simboliza zeroul, punctul inițial, iar grămada de pământ de alături, apărută din neantul care se afunda în sine, materia. Reportajul și-a pierdut, la un moment, firul, socotind teoria demonstrată. Manopera era a unui oarecare individ în film, un figurant. Dar în cazul cosmosului, întreprinderea aparține lui Dumnezeu: aceasta nu s-a spus, dar dacă ai fi urmat logica filmului, aici ai fi ajuns. Și să considerăm că spațiul evoluează permanent, independent de vreo divinitate, că ajunge la un apogeu al metamorfozei, când magnetismul permite armonia: distanțe perfecte între planete, curenți potriviți de aer etc. care nouă, pe Terra, ne dau pace și liniște în trai, posibilitatea existenței. Și într-un asemenea moment, convingerea mea este că fără o grație salutară, fără mâna lui Dumnezeu, planetele s-ar ciocni una de alta.
În sfârșit, raportul dintre experiență și cunoaștere atribuie oamenilor, la o asemenea scară, o dublă ipostază: de observatori ai spațiului celest și, de vreo patruzeci și ceva de ani, de exploratori ai planetelor din jur (prin sateliți) și ai Lunii, în 1969, cu pasul.
Fii primul care comentează