Mi s-a întâmplat în scăderile salariale care au existat (nu demult) și în politica brută de extragere a noastră din stat și duși, cu aroganță atotștiutoare, într-o idee că n-avem decât să ne descurcăm singuri… în străinătate, că nu merităm nimic din ce muncim, să nu mai am nicio speranță, eu, care până atunci, îmi dusesem mai departe viața din speranțele pe care le puneam în mine însumi și în Dumnezeu (unica pilă). Acum, totul îmi părea fără resursă. Eram oripilat în principal de cât de mult avansase politica în viața mea, până aproape de perna pe care-mi puneam capul.
Cei care fac politică trăiesc parcă în altă țară. Lumea lor, de milioane de euro, când noi strângem cureaua până la dimensiuni mai mici de 200 de euro, e paralelă cu a noastră, un miracol științific, alt univers. Cu ocazia tribunei din Parlament, debitează ce vor. Când mai coboară în stradă? Interesul lor crește din auspiciile legilor pe care le-au dat și în care au pus exact demersurile lor drept literă de lege, pași demn de urmat (dar în afară de ei, nu mai poate nimeni. Este ca la desele concursuri de ocupare a vreunei funcții: se pun condiții de participare după profilul preferatului; îi clonează CV-ul și-i afișează punctele drept cerință). O lege e bună când deservește o clică, nu? De ce să beneficieze un popor blajin?
Da, eu n-am mai avut speranță. Și mi s-a părut cel mai rău; o biată vietate (așa mă vedeam) cu părul zburlit de spaimă, cu lacrimi în pumni, stând pe canapeaua din casă. Lângă mine, în locul viitorului, stăruia un mare punct, gata să cadă pe orice pas de mers în față. Ideea despre orice faptă de a merge înainte în destin, imediat era fracturată de punct. Până la virgula, adusă în viață de ieșirile în stradă din ianuarie.
În Europa ați mai văzut popoare triste ca noi?
Suntem o biată frază, dar hai să credem că încă o scrie Dumnezeu.
Fii primul care comentează