Pe hol, aştept copiile xerox pe care secretara trebuie să le scoată, dintr-o clipă într-alta, de la aparatul din cabinetul ei.
Intră Laura, fostă colegă de liceu, acum, mămică de băiat de clasa a IX-a.
Ne salutăm şi schimbăm vorbe. De câte ori o revăd, indiferent de felul în care-şi leagă părul, eu tot la codiţa ei împletită la spate, mă gândesc, nu dintr-o nostalgie după vreo amiciţie drăgăstoasă, ci probabil era prima domnişoară pe care o vedeam cu aşa coadă.
– Îl verific, mi se justifică, vorbindu-mi despre băiat. Vreau să văd dacă e la şcoală.
Mă ofer s-o conduc, dar ştie destinaţia.
Sora ei, Maria, a fost prietena mea. Spre deosebire de Laura, era subţire, înăltuţă şi foarte calmă,
cu nişte ochi verzi, liniştiţi.
Locuiau la parterul unui bloc turn. Aici le-am vizitat odată…
Toamna căzuse din văzduh, cu frunze şi ploi. Maria desfăcea nucile cu un cuţit lung.
– Nu ţi-e teamă că te vei tăia, din greşeală? Cuţitul poate aluneca. Eram cu adevărat îngrijorat şi
speriat de această posibilitate, mai ales dacă s-ar fi derulat în faţa mea.
– Eu numai aşa sparg nuci.
Erau primele dăţi ale cunoştinţei noastre… Am băut cafea la o terasă. Deci, nimic din ce ar fi
putut fi rău nu avusese timp să se acutizeze. Aveam o vârstă încăpăţânată când eram orgolios şi neatârnat, ca poporul pe vremea lui Ştefan cel Mare.
Am aşteptat-o seara, pe Maria, în parcul din faţa Teatrului Naţional, la câteva zile de la vizita mea. Nu-mi venea să cred că nu apare. Nu aveam în 1994, telefon mobil, dar „mobil” (de a nu veni la întâlnire) avea Maria: vârful ascuţit al cuţitului a ricoşat din coaja nucii, în podul palmei drepte, perforând locul dintre degetul mare şi arătător. Când eu o aşteptam, ea plângea la Urgenţă.
Cu ocazia întâlnirii peste ani, pe holul instituției, o revăd pe Laura în spatele cozii, pe Maria, bandajată la mână, două peceţi vii pe fila în derivă, a timpului trecut.
Fii primul care comentează