Oameni, iubiți-vă unii pe alții!
Ființă socială, omul trăiește numai în comunități alături de semenii lui. Și asta nu de azi sau de ieri, ci de când s-a ridicat în două picioare și, căutându-și hrană și adăpost, a intrat în conflict cu celelalte viețuitoare, care la rându-le făceau aceleași lucruri, fiecare fiind la rândul lui și vânător și vânat.
Prin poruncă dumnezeiască omul a fost chiar obligat să-i respecte și să-i iubească pe toți frații săi, oamenii. Din păcate însă, în goana după averi materiale, poziții sociale și nu în ultimul rând după faimă și supremație, de multe ori acest homo sapiens a început să uite esențialul și așa au apărut invidia, dușmănia și ura.
Spre a da o motivație, aparent logică și firească acestor infirmități ale ființei noastre, apelând la ziceri și vorbe de duh, izvodite și ele tot din mintea omului, gen ,,câinele este cel mai bun prieten al omului” (cu derivatele folclorice din cântecele Ileanei Sărăroiu și ale altora), transferăm afecțiunea noastră, aproape exclusiv, asupra celor din lumea celor care nu cuvântă, crezând astfel că neputința de a-i iubi pe cei la fel ca noi va fi iertată de Creator.
Pe lângă animalele de companie care, de foarte multe ori, iau locul ființelor umane care ar trebui să ne fie alături, ne arătăm iubirea și grija față de animale și păsări ursite să trăiască în libertate, nu în colivii, cuști sau priponite în lesă, cărora le facem mai mult rău decât bine.
La aceste considerații m-a împins un afiș pus pe ușa blocului, afiș scris bine și cu bun simț, prin care locatarii erau rugați să nu mai pună resturi alimentare pe pervazul ferestrelor spre a scoate din foame porumbeii, care fără mila lor s-ar prăpădi de inaniție, dar care maculează și strică respectivele pervazuri și, de multe ori, vin însoțiți și de ciori.
Un proverb japonez zice că dacă îi dai unui om un pește, se va hrăni o zi, dar dacă îl înveți să pescuiască, se va hrăni toată viața. Oferindu-le câteva firimituri acestor păsări nevinovate le luăm libertatea și obligația de a-și procura hrana.
Ați văzut câți porumbei sunt striviți de mașini pe șosele sau devin victime ale pisicilor și câinilor pe trotuare și în scuarurile dintre blocuri? V-ați întrebat , măcar o dată, de ce ? Oare noi, care le-am anchilozat aripile și le-am lua zborul, am procedat bine?
Dar ca să nu facem ceea ce e bine și normal și suntem obligați să facem, invetăm tot felul de pretexte și paleative. Iubirea și libertatea nu se negociază, nu se vând și nu se cumpără. De ce? Pentru că sunt sângele ființei noastre!
Gh. I. Ciulpan
