Vinovații … fără vină
Ființă rațională, dar și sentimentală și, de foarte multe ori, voluntară, omul se întreabă deseori de ce anumite lucruri, fapte, fenomene (în fond realități) au luat-o razna, pentru că odată erau altfel.
Sperând să produc acel ,,Sturm und Drang”(furtună în creieri) de care vorbeau cândva nemții luminați, o să vă relatez o întâmplare – parabolă petrecută cu aproape 5 decenii în urmă în stațiunea Tușnad.
În fiecare seară, cam după asfințit, din pădurea ce străjuiește localitatea cobora un urs până la la marginea unui dig de beton ce sprijinea malul de pământ să nu se prăvălească peste șosea. Pe acest dig turiștii așezau fructe și resturi alimentare de care animalul era ispitit și în schimb luau ca suvenir poze în care jos, la baza digului, făceau dovada curajului ei, iar pe fundal, suficient de sus ca ursul să-și permită să sară în gol, se ospăta Moș Martin.
De câte ori televiziunile noastre de stat sau de casă ne oferă imagini ,,care ne pot afecta emoțional” cu urși care dau iama prin sate și chiar prin orașe din zone montane, îmi vin în minte scenele la care am fost martor ocular atunci. Când văd animale sfârtecate, oameni răniți, garduri și grajduri ori stâne devastate, ori tomberoane răsturnate pe străzi în care urșii caută mâncare mă întreb dacă acele animale primejdioase și-au părăsit habitatul și au plecat la vânătoare doar pentru a supraviețui, sau îi caută pe acei temerari cu care s-au pozat cândva în urma unui pact tacit. Turiștii aceia și alții ca ei, de-a lungul timpului, i-au ademenit pe strămoșii și părinții lor cu de-ale gurii așa cum bunicii și unii părinți își ademenesc nepoții și copiii îndărătnici cu o bucată de halviță sau o jucărie pentru a-i determina să facă ceva normal, provocând-le astfel acele reflexe condiționate de care pomenea Pavlov, reflexe despre care noi am învățat la școală, dar din care n-am învățat nimic.
Gh. I. Ciulpan