GICA

 

Si-a certat rau Gica Pasculescu,

Fetele,

Ca n-au plans la moartea

Bunicii lor.

Ce nepoate sunteti voi,

Daca nu stiti sa-mi plangeti mama?

Lacrima cat oul de bibilica,

Asta  va sade bine,

Sa aud de la Dunare

Cum bociti moarta –

Si cand colo?

Nimic.

Nimic pentru ca v-a crescut,

v-a spalat si imbracat, cand ati facut pe voi,

v-a facut de mancare si v-a dat in gura,

v-a invatat sa fiti fete la casa omului.

Ce sentiment poetic transmiteti voi in comuna Orlea?

Hai?

 

A tipat rau pe ele

Gica Pasculescu,

Baiatul cel mic al lui Benone Pasculescu,

Om cat malu la stat

Si caracter –

Voisera parintii

Sa-l faca preot pe Gica,

Dar avea in vine sangele lor iute,

Si a fugit la Constanta

Unde s-a imbarcat marinar.

Navei pe care calatorea

I s-a incalcit elicea in alge,

Si unul singur a avut corajul sa coboare sub ea

Si a eliberat-o:

Fugitul din tagma sfintilor

Gica Pasculescu.

 

A scris la revista Flacara

Despre el

Adrian Paunescu,

Ma mir ca nu a fost decorat.

Dar eroii astia care faceau fapte de vitejie intr-o ureche

Nu erau luati in seama

Sa nu si-o ia in cap.

 

Apoi a venit in sat,

s-a casatorit cu Maria,

femeie asezata,

profesoara de fizica in Corabia,

si au avut doua fete.

 

S-a dat Gica pe brazda,

A ajuns ca strabunicul lui, liberal,

Primar,

In comuna Orlea.

Datorita lui,

Santurile Orlei din fata caselor

Au fost canalizate

Si casile

Au avu podete de piatra,

Iar in centru

Orlenii

Au avut piata

Sa isi tot vanda

Legumele, fructele si lactatele.

 

Dar Gica

A facut mult mai mult decat

Atat,

Plus sa imparta pamanturile taranilor,

De pe urma carora,

s-a ales cu sute de procese

si zeci de mii de kilometri

batuti la tribunalele din Caracal,

Craiova, sau Bucuresti:

 

Gica a scris

Monografia comunei Orlea,

Adica

Istoria scrisa in oale si ulcele,

In gorgane de pamant,

In cozi de lingura si furculita,

In cosoare,

In costume populare,

In covoare,

Si in slove rotunjite

A oamenilor acestora

Sa nu uite, oricat vor sta pe loc,

Si oriunde se vor duce,

Din ce directie vin.

 

Intr-o buna zi

Ma pomenesc cu varul nostru Onita

Cu fetele lui Gica,

La poarta.

Ca au venit sa stea o zi-doua

La mine.

Bine.

Zic.

Fa-le patul in sufragerie,

Arata-le de unde sa-si ia de mancare,

Prezinta-le televizorul,

Si mai stai cu ele de vorba.

Da fetele erau sfioase

Nevoie mare.

Trece o zi

Trec doua,

Trec  trei,

Trece o saptamana,

Si nu mai intreba nimeni de fete.

Nici Gica, nici  mariuca, nevasta-sa,

Nici Onita.

 

Nevasta,

Zic,

Sa nu te superi,

Dar eu nu stiu ce vizita mai e si asta.

Dar imi e si rusine sa intreb,

Sa nu creada ca vreau sa plece de la noi

Pe nepusa in masa.

 

Intr-o dupa-masa,

Cand ne-am intors acasa,

Fetele nu mai erau.

Plecasera la Orlea.

 

Ce-o fi fost si asta?

Zic.

Sa vii sa stai o zi-doua,

Si sa te uite timpul in vizita,

Si cand pleci,

Nici buna-ziua sa nu dai?

 

Dupa doi ai

Aflai ca fetele lui Gica

Erau bolnave amandoua

De o boala care

Le va blegi mainile si picioarele,

Le va intuneca mintile,

Si le va omora

Numai dupe ce vor ajunge

Din doua minunatii de fete

Legume neajutorate.

 

Si nu e niciun leac?

Il intreb pe Gica,

La doi – trei ani, dupa vizita.

E unul singur,

Zice.

Sa traiasca intr-o buna zi

O bucurie atat de mare

Incat sa scape de boala

Din bucuria aia.

 

Asa aflai io

De ce isi trimisese Gica fetele

De la Orlea,

La noi, la Craiova,

Intr-o casa cu covoare persane,

Parchet,

Tablouri si bibelouri.

Pacat ca atata frumusete

Nu fusese indeajuns

Sa puna pe fuga boala.

 

Gica bea.

Sa uite ca are sute de procese.

Ca nu are serviciu si salariu

Daca nu iese primar.

Ca nu are bani de medicamente, chiar si inutile,

Pentru fete.

Ca si prin pielea Mariucai,

Neveste-si,

Ies cosuri

De cancer .

 

Eu i-am dat, fara stirea lui Gica,

75 de euro, Mariucai.

Si cand moartea era pe aproape,

Si nu se mai puteau bucura,

Doua lantisoare cu crucifixuri de argint

Pentru fete.

 

 

 

Si  uite asa,

Au murit

Una cate una,

Fetele.

Apoi,

Mariuca, sotia.

 

Gica,

Pe numele lui de scriitor,

Gil Pasculescu,

A ramas singur in casa parinteasca.

 

Nu ii scriu,

Desi imi vine unchi,

Ca nu stiu ce sa-i spun.

 

Nici macar nu ii pot spune

Ca Dumnezeu e bun.

Nici macar nu ii pot spune

Ca e un sfant.

Pentru ca sfintii

Nu beau,

Nu sunt barbati cu cate o femeie,

Cat sunt in putere,

Nu scriu literatura,

 

Si ce era mai important,

Ca de la asta plecasem,

Nici nu isi cearta fetele

Ca nu au plans destul,

La moartea bunicii lor.

Asta nu-mi iese din minte.

Ce rau i-o parea lui Gica,

Ca si-a certat fetele

Cu atata naduf,

El,

Fugitul din tagma sfintilor,

Gica Pasculescu…

 

15 mai 2012