Copacul

Să ai un umăr mai înalt

Pe care să-ţi aşezi povara.

Un spirit care să-ţi înalţe

Muntele pe care sui.

Să fii, mustind de bucurie, primăvara-i,

Şi când te bucuri, să te bucure mai mult

Decât victoria ta,

Izbânda lui.

Aşa ştiam odată să mă bucur.

Fie că umărul erau părinţii mei

Sau era ţara.

Fie că spiritul era un om  mai mare, înţelept şi  bun

Ce-mi dăruia aripile să sui

În simfonia bucuriei lui.

Cu timpul, am uitat chemarea.

Dar azi, din urmă m-a ajuns

Ce am avut, demult.

În rădăcina de copac străpuns

Lumina  mă  ridică,

Chiar de n-o  mai văd,

Ci o ascult:

“Să ai un umăr mai înalt

Pe care să-ţi aşezi povara.

Un spirit care să-ţi înalţe

Muntele pe care sui.

Să fii, mustind de bucurie, primăvara-i,

Şi când te bucuri, să te bucure mai mult

Decât victoria ta,

Izbânda lui…”

1 februarie 2013