Îmbălsămarea

Am primit telefon

Că mama mare de la Orlea

Îşi ia, împotriva voinţei ei,

Viaţa de la început, pe lumea cealaltă,

Dar vrea să-i mai spună o vorbă lui tata.

 

Până să ne dezmeticim noi

Să-i luăm cele de cuviinţă,

A venit al doilea apel

Cu vestea că bunica şi-a dat viaţa,

Ca de obicei,

În primul rând,

Pentru fiul ei unic,

Aşteptându-ne cu un şuvoi de sânge

În loc de zâmbet.

 

Când am sosit la Orlea, a doua zi,

Curtea şi casa erau pline

De neamuri, lume şi lume.

O aşezaseră  pe tron

În odaia de zi cu zi,

Şi bunica începuse

Pe căldura mare

Să dea în verde-vânăt,

Să se umfle.

 

Sfârâiau lumânările,

În mirosul greu,

Şi bocitoarele

Mai mai să-şi rupă batistele

Şi baticurile

De jale.

 

Tata

s-a dus glonţ peste bunica,

şi a început să o cheme:

mamică, mamică, mamică.

O lua în braţe

Ca pe un copil

Şi o legăna în tron

Şi nu ştiu

Cum putea să şadă acolo unde

Toate neamurile stăteau

De putoare,

Cu nasul în guler…

 

Trăgeau de tata femeile

Trăgeau bărbaţii

Dar nu puteau să-i desprindă mama din braţe

Era lipit de ea cu clei de lacrimi atât de natural

Că nu puteai desface

Lacrima de carne.

 

Mă tot gândesc, de atunci,

Că un părinte,

Cleopa Ilie,

Spunea că dacă vrei să vezi ce înseamnă pentru tine

Cel mai iubit prieten,

Cea mai iubită femeie,

Să te duci lângă ei,

La o zi după moarte,

Şi ţi se va face lehamite

De dragoste.

 

Şi de câte ori mă gândesc la asta

Îl văd pe tata,

Cu mama lui umflată de gaze,

Verde-vânătă,

Ridicând-o pe jumătate din cosciug

Şi legănănd-o.

 

Şi dacă mama lui ar fi putredă,

Ca un cancer,

Ştiu că tata

O ţine în braţe

Şi un sat întreg trage de el

Şi nu poate

Să despartă

Viaţa de viaţă….