Într-o bună zi, Dumnezeu a întâlnit un poet şi l-a întrebat:
– Dacă ţi s-ar da cuvântul care deschide ochii, urechile, şi inimile, ce ai face?
– Nu l-aş folosi, a răspuns poetul.
– De ce?
– Dacă ochii nu învaţă să vadă, urechile, să audă, şi inimile, să cunoască, singure şi nesingure, de ce le-aş sili eu să o facă?
– Nu ţi-ar fi milă de oameni?
– Tocmai pentru că îmi este milă de ei, nu îi voi sili să vadă, să audă, şi să simtă ceea ce nu vor.
– Şi atunci, dacă refuzi să foloseşti cuvântul cel atotputernic, ce vei face?
– Voi vorbi oamenilor cu cuvintele mele fără putere, până când voi ajunge, dacă voi ajunge vreodată, până la ochii, urechile, şi inimile lor. Eu, Doamne, sunt doar un copist şi – cu rindeaua creionului meu, şi a inimii mele dintre tâmple – un tâmplar şi în/tâmplar al cuvintelor care vin să mă înlocuiască…
Dumnezeu nu a zis nimic. Dar a lăsat să vină libere, din Copacul Universal, asupra bunului tâmplar, sublimele esenţe şi energii de în/locuire.
26 octombrie 2012
Fii primul care comentează