Personal, l-am întâlnit pe Adrian Năstase la câteva ediţii ale conferinţei internaţionale “Penser l’Europe”, organizate de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române. Nu pot spune că am fost vreodată un mare simpatizant al lui, din punct de vedere politic, însă felul în care îşi prezenta ideile mi-a impus un respect deosebit. Şi aşa ar trebui începută orice fel de discuţie despre el. Trebuie văzută şi partea peste care se trece în general cu vederea. Anume că el este o adevărată personalitate intelectuală, că are o cultură ieşită din comun, că logica lui este de invidiat şi că, de ce nu, la urma urmei, ironiile lui sunt atât de fine şi de subtile, încât deranjează de două ori mai mult pe cei vizaţi de ele.
Dar departe de mine de a face o apologie a lui Adrian Năstase aici. Vreau doar să atrag, în preambul, atenţia asupra felului unilateral în care este perceput: fostul prim-ministru corupt, cu şapte case (sau câte o fi având, că nu mă interesează), cu dosarul Zambaccian sau cu mătuşa Tamara. Aşa încât cred că este util să nu uităm că orice monedă are doua feţe. De asemenea, mai cred că, in discuţia de faţă, este bine să nu uităm că ceea ce are adică indiscutal bun Adrian Năstase este cel puţin egal cu ceea ce i se reproşează, pe drept ori pe nedrept. Să nu ignorăm că cele pozitive sunt perpetue şi reale (inteligeţa nu este ceva ce dispare etc), pe când toate celelalte sunt vremelnice. Cine se îndoieşte de aşa ceva se află într-o profundă eroare, una care îl va ţine o viaţă întreagă într-un întuneric de nerisipit.
În ce mă priveşte, nu aş face niciodată un asemenea gest extrem. Nu m-aş gândi să-mi pun vreodată pistolul la tâmplă. Dar asta nu înseamnă că nu pot să nu înţeleg şi să nu admir gestul în sine. Pentru că, astfel, cel care l-a făcut se situează peste cele vremelnice, pentru el este singura posibilitate de a dovedi că acuzele sunt false şi, totodată, o palmă dată, pe drept sau pe nedrept. Adrian Năstase a fost primul ministru al României şi îi este ţării sale dator să-şi afirme nevinovăţia. Dacă dosarele politice îl acuză, dacă nu îi mai rămân căi legale pentru a-şi dovedi nevinovăţtia, nu-i rămâne decât să recurgă la singurul gest care îi mai rămâne la îndemână. Sinuciderea.
Nu este vorba aici nici de înscenare, nici de orice altceva, este singura modalitate a unui om responsabil de a încerca să arate că dreptatea este de partea lui, atunci când oricare alte variante îi sunt răpite. Astfel, în treacăt fie spus, mă întreb de ce nu se vorbeşte de înscenare atunci când un bătrân, disperat că nu îşi mai poate plăti întreţinerea, că nu mai are cu ce cumpăra medicamente, este luat drept un caz credibil, real, un caz de disperare, insul este considerat un om onest, care nu a mai avut nicio altă şansă decât sinucuderea şi a făcut uz de ea. Aici nu este vorba de înscenare, nu este nimic premeditat, este doar o acuză teribilă la adresa celor care l-au împins într-acolo.
Dar uite, mi se va replica, Adrian Năstase nu a murit. Adrian Năstase nu s-a aruncat de la balcon, nu s-a otrăvit. Situaţie în care o atare interpretare absurdă va fi urmată, din parte-mi, de o lungă tăcere, de dezamăgire faţă de calitatea umană a prezmptivului interlocutor. Nu înţeleg: ar fi fost preferabil ca Adrian Năstase să fi murit? Asta să se fi dorit? Cei care vorbesc despre înscenare ar fi fost satisfăcuţi dacă Adrian Năstase ar fi murit? Nu ar trebui să ne bucurăm, din orice punct de vedere doriţi – uman, creştin, moral – că un om trăieşte? Cine consideră acest gest suprem al unui om integru, dar lipsit de orice mijloace de a se apăra, ca fiind insuficient şi-a ratat meseria. Ar trebui să meargă acolo unde pedeapsa cu moartea încă nu a fost scoasă în afara legii şi să devină călău. Sau să recunoască, deschis, că încurajează un act de canibalism. Dar să nu mai aibe pretenţia de a fi considerat ceea ce, în accepţie comună, se numeşte om.
Am citit motivele „conspiraţioniste”. Am citit şi, din nou, m-am întristat. Dacă tot ceea ce contează, într-un asemenea caz, e că fularul de la gât este „de fiţe” şi costă aproximativ 350 de euro sau că Adrian Năstase ar fi avut o cămaşă pe el, nu un tricou plin de sânge, înseamnă că nu mai există pic de omenie. Dacă cineva, în loc să vadă că un om a vrut să-şi dea viaţa pentru o idee, se interesează de la ce firmă e şi cât costă fularul din jurul gâtului, dacă cineva este însetat de un tricou plin de sânge înseamna că acel cineva este lipsit nu de minime sentimente omeneşti, ci de o minimă morală. E trist că avem asemenea indivizi printre noi, e trist că ei pun la îndoială până şi un astfel de gest suprem, e trist că ei există în genere.
În ce mă priveşte, cred că, în cruzimea lor, ei se îndoiesc de gestul lui Adrian Năstase nu din alt motiv, ci doar din acela că ei nu au putut fi de faţă. Cred că ar fi vrut sa fie informaţi din timp, să se ducă cu toate televiziunile după ei acolo, să îl filmeze cum îşi încarcă revolverul, să îl pună să mai facă ultimele declaraţii, ar fi adus, poate, şi un expert în sinucidere, care să îi explice lui Adrian Năstase cum să o facă cel mai eficace, iar, dacă ar fi eşuat, atunci ar fi spus că da, într-adevăr, a fost o înscenare, căci, în ciuda expertului, omul încă trăieşte. Dacă ar fi reuşit, şi atunci ar fi apărut acuza de înscenare, dar asta e o altă poveste, fără sfârşit…
Nu-mi rămâne decât să spun, simplu, că, personal, mă bucur că Adrian Năstase trăieşte şi că îi doresc să o mai facă multă vreme, în pofida a toţi şi toate.
Fii primul care comentează