stăteam lângă Grozea, dar nu mă vedeau.
Răcneau
Ca mistreţii, cu rât de vier,
În noaptea cu rănile înmuiate în cer,
Cum să-l împungă, cum să-l căznească,
Să îl înfrângă şi ispitească
Şi să le spună:
Unde-i sălaşul,
Unde e locul, unde sunt oamenii de pe imaşul,
Cu iarbă-n plete, grâu la mustaţă,
Lut peste inimi şi râuri pe faţă,
Unde-i e regele?
Şi au băut vinul din poloboace
Şi şi-au pus blănuri peste cojoace,
Şi-au lins de setea victoriei aur,
Furat cu limbi de năpârci şi balaur,
Şi au mâncat toată noaptea la sfat,
Şi fiecare, rotund ca luna,
s-a-ngreunat.
De dimineaţă, mi l-au întins
Legat în fiare, munte de carne,
Ca să îl sfarme.
Grozea râdea.
Şi nu-i blestema.
Şi-au strâns mulţime, şi calicime,
Să se-nfioare, să ia aminte, şi să se-ndoaie şi să se lepede
De tot ce doare,
Repede, repede.
În loc de vise,
Vergi de-ntuneric în găvane deschise,
În loc de şoaptă,
Moartea cu venele descheiate la poartă,
În loc de stele,
Sânge-n ciubere, sare în fiere,
În loc de-alint,
Juguri în cârcă, bice pe hoit, care nu mint,
Peste oscioarele de mărgărint.
Şi începură.
Îl dezbrăcară,
Şi îl crestară
De la picioare până la gură,
Şi-l întrebară, şi îl durură:
Unde-i e regele?
Grozea râdea, cu buză de iepure
Le arăta, unde să-l ţepure
Şi nu-i blestema.
Şi i-au pus sare în fiecare rană căscată,
Şi l-au înţepat şi muşcat şi îndesat şi sfâşiat cu fierul,
Fierul în carne, şi coada ţepuşelor sfârteca cerul…
Şi au urlat: – spune, năpârcă,
Vorbeşte, fiară, limbă ce spurcă,
Unde-i sălaşul, unde sunt oamenii,
Unde e regele tău, dintre famenii
Care au dat pâine din aurul nostru curat
Celui sărac?
Grozea râdea, cu maţele-n mână
Le arăta unde e carnea întreagă şi bună.
Şi nu-i blestema.
Atunci l-au ars.
Ei beau vinars,
Şi îl împungeau cu fier înroşit,
Dar uite, sufletul, cum se făcea – nu l-au găsit.
Grozea râdea, ca un tăciune,
Le arăta, unde-i e carnea mai plină de amărăciune,
Şi nu-i blestema.
Şi l-au jupuit pe-ndelete de piele.
I-au aruncat-o lângă obiele
Şi-au dat-o câinilor
cu carnea fragedă-n ele.
Grozea răcni
Din sicriul de carne
Şi i-a blestemat.
Am văzut pământul întunecându-se şi cerul crăpat.
I-au tăiat limba şi smoală în locul ei i-au turnat!
Până în gură,
Par ascuţit
I-au tras prin târtiţă!
Şi a răcnit!
Văzui pământul crăpat şi cerul plesnit,
Şi pe osândnici cum au albit,
Cu ochi de cârtiţă.
L-au lăsat acolo, în sânge.
Eu stăteam lângă Grozea, dar nu mă vedeau.
Curgeau pe costişa muntelui, brazii în jos.
Ştiui că e sufletul lui care plânge
Cu viaţa întoarsă pe dos.
L-am luat de păr
Şi l-am tras după mine – şi nu ştiam drumul – spre apă.
Capul îi bătea în pietre, florile îi prindeau rădăcină în pleoapă.
N-am avut lacrimă la mine.
I-am încrucişat cioturile peste piept,
Şi am dat drumul Grozei prin vad.
Aşa mi-a fost dat. Să-i fiu gropar, menestrel şi zugrav.
Alunecă Grozea pe apă încet.
Eu – îl petrec de pe mal –
Zugrăvind
Pământul cu var
După el.
Grozea coboară cu apele toate strânse la piept.
Strânge din luncă spicele verzi,
Şi de pe grui
Brazii, stejarii şi munţii la brâu,
Din amiroasele palmelor lui
Sarea se-ntoarce, roşie, în mină,
Focul în codru, să ia lumină,
Fierul, să-nduplece cerul,
Holda-l cuvântă,
El o mai ară,
El o descântă,
El o sfinţeşte,
Şi o năşeşte,
Şi o cunună,
Şi o împarte,
Şi n-o mănâncă.
Şi el nu ştie, dar este râu,
Şi râul curge prin venele unor Biserici de grâu,
Grozea coboară cu apele toate strânse la piept,
Eu îi arunc peste gură ţărână,
Şi-n gura Grozei, uite cum cade ţărâna de drept…
19 ianuarie 2000
Fii primul care comentează