Craiova nu crede in lacrimi. Cand moare un barbat. Locuia undeva. La bloc. Ca un grămătic de limbă română. La o margine de inaltime. Un fel de profesor. De sport. A murit in fata televizorului. Privind inceputul unui meci. Sau in asteptarea lui. Nu era prea batran. Dar nici prea tanar. Gazeta a titrat: Craiova este in lacrimi!
Eu nu am plans. Nici nu am vazut, plangand, pe nimeni. Un prieten apropiat compunea: un anunt elegant. Pentru ziar. Mi-a cerut un sfat: Eu am gandit: un artizan. Al Olteniei. Fair-play. Anuntul a fost, insa, mai distins. Mai rece. Mai apropiat. Demn de un Institut al Inaltelor Studii Morale. A fost un brainstorming. Sau. Altceva. In trei.
Langa mine, intr-o bijuterie de apa, de care atat de putini sportivi au timp, si bani, azi, am intilnit un alt cunoscut. Al aceluiasi barbat. Depus undeva. In spatele pietei, spunea altcuiva. Avea o inima care crestea, si descrestea. Atunci, se plimba prin parc. Sa priveasca Maxima Moralia. Sa inspire din ea. O noua Craiova Maxima.
A cerut Doamnei tineretii sale o placinta cu mere.
Asezat in fata televizorului.
Si a vazut, deodata, toata suflarea Olteniei. Si a Craiovei. Cantandu-si iubirea.
Restul, este o lacrima care nu s-a plans niciodata.
A ascultat. Si a fost ascultata. Corneliu Stroe.
3 aprilie 2014
Fii primul care comentează