Urcau odata oamenii, pe scari,
Se catarau in ramuri, ca pe sei,
Si culegeau in plasa si caldari,
Ghiocul strans al florilor de tei –
Nici teama nu aveau, nici rau de-nalt,
Doar cate-o funie, dupa mijloc, poate –
Culegatori nestiutori de salt,
Deasupra plasei florilor cerate –
Aveam vecinii toti, urcati in tei,
Si coborau parfum de flori sfioase,
Ma uit si azi, cu sete, dupa ei,
Si teii-s plini – pe-nchisele lor case …
Copii lor sunt azi in infinit.
Pe unde-au mas, de nu au pui de tei,
Nici limba florilor romanilor, din ei,
Sa-mi scrie daca vor sa li-i trimit…
20 iunie 2014
Fii primul care comentează