,,un anume sfânt a murit şi este dus la ceruri de către îngerul său păzitor…acesta îi arată frumuseţile raiului şi fericiţii săi cetăţeni. În mijlocul raiului strălucea minunat un mare palat de aur. Intrând în el, văzu că era aşa de mare acesta încât nu îţi ajungeau 500 de ani mergând într-o direcţie sau alta, şi era plin ochi de cărţi de aur. Nedumerit, îşi întrebă îngerul: ,,ce sunt acestea de aici, ce e scris în atâtea cărţi? Îngerul, candid, îi răspunde: ,,Istoria lumilor care au fost!” (Cleopa Ilie)
,,Binele nu este bine, dacă nu se face bine” (Cleopa Ilie)
,,Omenirea consumă în fiecare zi 74 de milioane de barili de petrol.”(presă)
Citind prin cartea vieţii, părinţii, ca pe file,
Să nu disperi cu zile, şi nici să nu te-aştepţi
Să îţi fi fost părinţii, cum ne ştiai, copile,
Nici buni, frumoşi, şi harnici, nici înţelepţi, nici drepţi.
Dacă aveau serviciu, aveau pe lume Raiul,
Cu care să-ţi adune câte ceva din vise,
Din bruma de salariu, îşi împărţeau tot traiul,
Nu între sfinţi şi îngeri, ci între ei, şi tine.
A fost cândva o vreme când nu ştiau păcatul,
Şi fără să-l cunoască, au tot bifat păcate,
Şi-au împărţit păcate la unul, şi la altul,
Şi s-au hrănit cu ele, cu toţi, pe săturate.
Au auzit de Domnul, aşa, din întâmplare.
Au spus vreo rugăciune, aşa, printr-o minune,
Ştiau doar că se roagă de viaţa durea tare,
Şi munca ţinea locul de Domn, şi rugăciune.
Şi-au învăţat de toate, şi au uitat de toate.
Cu cât erau mai vârstnici, cu-atât erai mai mic,
Cu cât pierdeau vedere, puteri şi sănătate,
Cu-atât ştiau că-ţi lasă Pământul mai calic.
Cu cât strângeau din dânşii, cu-atât mai mult afară,
Se consumau resurse: ţiţei, ocean, pământ.
Şi mai presus de toate, simţeau ca o povară
Blestemul că pe lume nimic nu mai e sfânt.
Citeau doar, câte unul, vreo pildă din proloage,
Şi-o tipăreau chiar, toamna, pe frunzele căzând,
Şi printre-atâtea cazne şi amintiri oloage
Spuneau: ,,Doamne-Iisuse, ajută-ne!”, în gând –
Erau creştini pe lumea atee, de faţadă,
Căci n-au făcut pe lume un bine, doar, creştin,
Şi ţi-ar fi spus, copile, câte ştiau să vadă,
Dar le era prea milă să-ţi dea să bei – venin –
Căci bucuria vieţii de-a fi creştin – e-amară –
Ca lemnul crucii sfinte, suportă-atât de greu
Să vadă tot Pământul furat, şi de ocară,
Şi răstignit pe cruce, ca bunul Dumnezeu –
Cât au fost mici, copile, părinţii-au fost ca tine,
Prea-ştiutori la toate, puternici, şi rapaci–
Când au fost mari, copiii voiau pe lume bine,
Din ce în ce mai bine, şi le spuneau doar: ,,Taci!”
Citind în cartea vieţii, părinţii, ca pe file,
Să îţi aduci aminte, c-ai fost şi tu copil,
Şi dacă-ai fost părinte, să nu-i blestemi pe zile,
Au vrut să-ţi facă “bine”, dar nu a fost creştin…
13 septembrie 2006
Fii primul care comentează