1977. Miercuri, 6 aprilie, dimineata
Plicul misterios
In dimineata zilei de 6 aprilie, micul nostru grup „mare” se imbarcase cu toate hangaralele in trenul spre Bucuresti. Aproape ingenuncheat sub geamantanul plin pana la refuz cu fise, carti, caiete si tratate de literatura, inghiontit si strivit ca un bet sandvis intre doua calatoare corpolente, imi croiam drum pe culoarul de fum al vagonului, in cautarea unui loc salvator. In spatele meu, Dan se lupta voiniceste cu doua sacose cu varf, aruncand ici si colo cate un pardon de circumstanta. Mie cel putin, imi umblau prin minte numai pasnice binecuvantari. Ceilalti membri ai neinfricatei noastre expeditii se pierdusera undeva, in dreptul scarilor, intr-o aglomeratie de saci cu cartofi, din care rasarea biruitoare, sfidand orice record pe verticala, palaria alba a Danei.
Ma aflam in dreptul unei ferestre deschise, si tocmai trageam o gura zdravana de aer proaspat, nepoluat de trabucuri, cand o voce ascutita ma intepa in ureche:
– Dan Gherghina este aici? Curios, m-am uitat atent pe peronul de pe care o fetiscana intr-o canadiana rosie, cu un breton tepos care-i invada nasucul obraznic, ma privea insistent.
– Dan ? Sa vad daca mai rasufla ! Din spatele meu, cel cautat imi expedie un ghiont strasnic in coaste.
– Eu sunt Dan. Ce s-a intamplat?
– Un plic din partea tov. profesoare Campeanu! Ciripi fata, intinzandu-i un pachet voluminos, cat o zi de post. Si mult succes! Si zicand acestea, o tuli spre iesire, nu inainte de a-i face smechereste cu ochiul. Dupa trei sferturi de lupta apriga, de parlamentari, retrageri si inaintari strategice, am reusit sa ne instalam intr-un compartiment. In clipa in care ne-am asezat, n-am rezistat si l-am tras de maneca pe Dan:
– Gata, sefule! Acum deschidem pachetul! Zis si facut. Cu miscari nesigure, am tras amandoi de hartia alba, si… in pachet se odihnea regeste o strasnica cutie cu bomboane, langa un imensc plic albastru. Am pus cutia deoparte, privind-o pofticiosi, hotarati sa nu cedam unul altuia o bomboana in plus ( nu mancasem de dimineata, si acum se apropia ora 13 ) si am rupt plicul, asteptandu-ne la o supriza cel putin la fel de placuta. De la prima miscare, pe bancheta au inceput sa curga hartii si hartioare, pe putin 50, si toate acoperite cu o caligrafie marunta. Era suplimentul util la cele doua luni de toceala efectiva pentru marea expeditie. ..
Si bietul Dan, care-mi promisese solemn ca la Iasi nu va mai pune mana pe carte…
1977. Miercuri, 6 aprilie, seara
Fotbal minut cu minut
Sosim la Iasi. Olimpiada se tinea peste doua zile si ne puteam permite o zi de repaus, desi numai de asta nu ne ardea noua. Seara, Dan m-a luat de mana si m-a condus intr-unul din putinele colturi ale caminului, gasit cu multa stradanie de tovarasa profesoara Iordache: debaraua femeii de serviciu. Aveam de gand sa ne uitam peste materiale. O ora am rezistat ; mai mult, nu. Era poate prea mare tensiunea asteptarii si ne-am decis sa o descarcam intr-o miuta pe terenul de fotbal ce se vedea pe fereastra. Am alcatuit ad-hoc doua echipe alaturi de ceilalti patru ocupanti ai camerei noastre ( pe trei dintre ei nu-i cunoasteam inca prea bine ) si am incins o partida ca in Banie, cu lovituri ( nu numai in minge ) si vociferari atat de aprinse, incat l-am obligat pe pasnicul portar sa ne suspende terenul pe termen nelimitat.
Sic transit gloriam mundi…
1977. Miercuri, 6 aprilie, noaptea
Noaptea alba a cugetatorului
In sfarsit, iata-ne in camera. Eram acolo toti cei sase magnifici: Dan Gherghina, Dan Orfanu, zis si „parintele“, spre a nu fi confundat cu primul, Mantog Dumitru, Marin Constantin Dorin, toti din anul II, George Vladutescu, supranumit datorita varstei si „cel batran“, si subsemnatul, boboc. O jumatate de ora fusese indeajuns ca sa ne cunoastem, eram doar olteni.
Era ora 12 fix si inca nu puteam adormi. Deodata, „parintele“, neavand ce face, incepu sa se tanguie: „Noi nu dormim, fratilor, si maine avem olimpiada!“ Toti stiam ca olimpiada se va tine vineri, sau aproape toti, caci la auzul acestor cuvinte, Calin, ce parea ca motaie profund sari ca ars din pat: „Maine e? Si eu care trebuie sa-l repet pe Creanga!“ Si zicand acestea, insfaca caietul de sub perna si incepu sa rumege febril cuvintele…
M-am uitat la ceilalti. Muscau din cearceaf si se chinuiau sa nu rada; cat despre mine, radeam cu lacrimi, dar imediat am inceput sa icnesc ca un necuvantator urecheat, prefacandu-ma scuturat de un zdravan acces de tuse. Si cum nu mi se parea ca am fost prea convingator, m-am simti dator sa ma explic: M-a tras curentul pe tren…In cele din urma, Dan se hotari sa nu-l mai chinuie.
– Caline, pe Creanga l-am avut numai pe judet, nu si pe tara! Calin statu o clipa pe ganduri, rasfoi caietul, apoi se puse cu si mai multa ravna pe tocit:
– Nu-i nimic, il repet pe Eminescu!
Si iar ras… Calin se uita cateva clipe crunt la noi, dupa care isi baga din nou capul in catastife. George, vrand sa-l lamureasca cat mai repede, arunca bomba noptii: „Caline, nu intelegi ca maine e azi?“
Pana la noua dimineata am dormit ca niste prunci. Era totusi azi, si maine…
1977. Joi, 7 aprilie, ziua
Ultimul gong
Ziua a fost plicticoasa, monotona si parca mai lunga ca toate celelalte puse cap la cap. Fara sa fi primit niciun consemn, am stat toti in camere cu ochii pe caiete. Ne dadeam seama ca toata aceasta truda de ultim moment era zadarnica, ca putea – in cel mai bun caz – sa ne ravaseasca gandurile si sa ne dea dureri de cap ; cu toate acestea insa, citeam, citeam, pentru a ne autolinisti, pentru a ne convinge ca facem totul pana in ultima clipa, pentru prima bataie de gong. In camera noastra era, ca niciodata, liniste. Si totusi, simpla bataie a sangelui in tample, sau chiar rasuflarea taiata a celui de langa tine iti faceau impresia ca te supara enorm. Din zece in zece minute ne uitam la ceas, plini de nerabdare, asteptand poate ca peretii clepsidrei sa se sparga si nisipul timpului sa alunece intr-o clipa in cealalta jumatate de vesnicie.
Ma simteam si ne simteam slabi; aveam impresia teribila – care de altfel ne urmase pana in clipa in care aveam sa scriem primul cuvant in salile de concurs – ca un burete imens a sters neindurator tot ceea ce invatasem, si invatasem saptamani de-a randul. Orice efort de a ne concentra ni se parea un chin. La cea mai senina si naiva gluma, care altadata ne-ar fi smuls un strasnic hohot de ras, pufneam ca niste pachete pline pana la refuz cu trotil, ingropandu-l pe nefericitul ce avusese imprudenta sa ne-o spuna intr-o ploaie de perne si binecuvantari.
Seara s-a jucat ultimul act. Adriana, celalalt boboc al echipajului ( eram, dupa cum vedeti, un baietel si o fetita ) eu, Dan, si tov. prof. Iordache am tinut o lunga consfatuire in camera de receptii, punand tara la cale. Desi nu era deloc frig, ba as spune ca era chiar cald, tremuram ca o piftie; am tras cu coada ochiului la Dan – nu tremura, dar stiam demult ca, emotionat fiind, se albea la fata ca varul – si intr-adevar, nu avea pic de sange in obraji. Cat despre Adriana, trebuie sa recunosc ca mi-a rasturnat toate pronosticurile, era cea mai calma dintre noi. Si totusi, nu puteam spune ca starea noastra s-ar fi putut numi emotie, ci mai degraba o stare de infrigurare excesiva. Nu stiam ce simteau ceilalti, dar eu aveam senzatia ca daca ar fi existat un chibrit pe langa mine as fi luat imediat foc. Ce bine ca nu aveam lumanari in echipaj! Ne contraziceam, ne sustineam ideile puternic, cu energie, nefiind dispusi sa cedam unul altuia un singur pas, ne confruntam cu critici si contra critici de ieseau scantei si trebuie sa marturisesc ca era un climat in care ne simteam in largul nostru.
1977. Vineri. 8 aprilie. Noaptea
S-au stins luminile
Dimineata s-a ridicat cortina. Nu vreau sa va plictisesc cu amanuntele deschiderii festive, care desi reusita, nu a izbutit sa ne distraga atentia din universul nostru cu gust de „migdale amare“, cu drumul pana la Casa de Cultura si inapoi, pentru simplu motiv ca nu l-am inregistrat in ritmul pasilor nostri mecanici ; vreau sa va spun ca timp de 3 ore si jumatate, sau chiar mai bine de atat, tensiunea noastra nervoasa a atins punctul maxim. Daca toate amanuntele enumerate mai sus au durat doua ore, atunci e bine de stiut ca am zabovit in fata foilor de concurs o ora si jumatate in asteptarea subiectelor. Si iarasi nu vreau sa insir toate momentele acestei torturi, ci tin sa va spun ca in clipa in care, in sfarsit, plicurile au ajuns la catedra, am auzit in jurul meu un mare oftat de usurare, care de altfel mi-a scapat si mie. Fruntea mi se infierbantase si aveam impresia ca sprijin pe ea intregul tavan al salii… Incepusem numaratoarea inversa.
Dar sa-i lasam in aceste momente pe prietenii nostri sa se descurce – nu uitati, tot ce mai cer acum este liniste, foarte multa liniste si daca se poate un colt mai senin de cer – si sa-i asteptam la usa, pentru a ne povesti totul.
Asa cum aveam sa aflu dupa ora unu, Adriana incepuse lupta contracronometru din primul minut in care aflasa subiectul. Din obiectivitate, imi ingadui o paranteza in care sa amintesc si de subiecte: anul I: compunere pornind de la cuvintele lui Kogalniceanu „Istoria romaneasca trebuie sa ne fie cartea de capetenie a neamului“ ( 20 p. ) anul II : Eminescu, expresie integrala a sufletului romanesc ( 20 p.).
Dar sa revenim la primul boboc ( m-am certat mult cu ea daca este corect sa-i spun boboaca, pentru a pastra epitetul boboc pentru mine ). Asa cum v-am spus, subiectul nu o descurajase deloc, desi nu avea nicio tangenta cu partea teoretica. Moral eram bine pregatiti pentru orice suprize. Si a inceput sa scrie: la inceput, a avut o usoara ezitare ; subiectul implica pe de o parte o ampla retrospectiva, iar pe de alta viza o lucrare de inalta tinuta literar-artistica, predominata de un adanc sentiment patriotic. O solutie de compromis ar fi avut avantajul de a impaca si capra si varza, dar si dezavantajul ca, in cazul unei nereusite, sa esueze pe ambele planuri. Adriana a ales a doua posibilitate ( si eu!!) si, poate din subiectivism, nu cred deloc ca era rau.
Pe firul firesc al jurnalului, am ajuns la Dan. Personal, din clipa in care am auzit formularea subiectului am avut convingerea unei reusite. Viitorul nu avea sa ma dezminta. Intr-adevar, ce poate fi mai sublim, mai amplu si mai tonifiant decat opera lui Eminescu ; Dan mi-a marturisit chiar ca a simtit un profund regret in clipa in care a trebuit sa lase tocul din mana dupa trei ore de caligrafie marunta. Cu adevarat, cu si despre Eminescu nu se vor epuiza niciodata resursele si posibilitatile de exprimare ; inca o dovada a ceea ce inseamna forta cuvantului, cand este pusa in slujba geniului. Acolo insa, in clasa marii confruntari cu tine insuti, obiectele luau dimensiuni apocaliptice, penduland intre fluidul dintre adevar, cunoastere, si fictiune. Si daca este adevarat ca fictiunea te reprezinta ca creator, iti reliefeaza pregnant personalitatea si arta scrisului, nu este mai putin adevarat ca notiunea de cunoastere te intregeste si te ancoreaza intr-un liman al devenirii prin tot ceea ce miile de generatii ale inaintasilor ti-au daruit pentru a aprofunda.
Si Dan a inceput sa scrie: “Dincolo de masa tacerii si de poarta sarutului…” Cuvintele alunecau pe hartie liber, firesc, izvorate din magma incandescenta a tot ceea ce o inima poate darui alteia din ceea ce are mai bun. “Este greu sa scrii, Dane?” Nu, este greu sa alegi doar din zecile, din sutele, din miile de ganduri pe cel ce corespunde cu adevarat unei stari, pe cel ce muleaza perfect propriului spirit. V-ati intrebat oare de ce un om al literelor ezita zile, uneori saptamani asupra unui aparent banal cuvant, care prin simpla lui lipsa ar prabusi esafodajul celor mai intime vise si sperante? Creatia este aparent un joc cu tine insuti, un joc de-a v-ati ascunselea in care tu te ascunzi, si tot tu te cauti, gasindu-te mereu aici, si acolo, si dincolo. Si din toate imaginile multiplicate in diverse nuante, tu trebuie sa cauti intotdeauna una singura, cu regretul de a nu putea incredinta lumii mai multe.
Este numai apparent un joc. A scrie? Nimic mai simplu! Te asezi si scrii! Pentru tine, amice din umbra ce ai binevoit sa ma apostrofezi astfel, scrisul este un simplu act de caritate, de elementara indulgenta acordata binevoitor novicilor de langa tine…Prea bine, aseaza-te si scrie, cu adevarat! Vei vedea lesne ca pentru a ajunge pana la oameni, la sufletul lor, vei avea de doborat doi-trei munti de granit, de traversat un ocean, de impins un bolovan pana in varful Olimpului si abia atunci si nici atunci nu vei ajunge la limanul visat. Chiar si tu, om al cuvantului, te poti lauda ca ai ajuns vreodata? Te poti declara pe deplin multumit de orice mare reusita? Si daca un singur cuvant ar putea define intreaga literatura care s-a scris de la inceputuri si pana astazi, atunci el nu poate sa fie decat unul singur: excelsior.
Dupa olimpiada, am avut cate un dialog, nu lipsit de emotie, cu fiecare: si cu Dan Orfanu si cu Dorin si cu George, si cu Mitica ( a se citi Dumitru ). Emotie fusese in fiecare cartier general, mai mult sau mai putin puternica. Si avea sa mai fie inca multa vreme, mai précis, pana in ziua aflarii rezultatelor. Se terminase o batalie; incepea o batalie cu mult mai cumplita: lupta cu tine insuti. Am incercat pe cat a fost posibil ca pana in ultima zi sa nu ma mai gandesc la lucrare. Si am reusit numai pe jumatate. Nu-mi mai aduceam aminte nimic din cele scrise; dimpotriva, lucrarea, constructia ei, plutea asupra mea ca un spectru. Daca ea, compozitia, nu fusese cea mai indicata? Literatura nu este si nu va fi niciodata un model stas, un standard, un prototip pe marginea caruia infloresti comparatii, epitete si metafore; daca a rezistat si s-a impus, desi impus nu mi se pare deloc cel mai potrivit cuvant, aceasta s-a datorat in primul rand puterii ideii sustinute de bogatia valentelor artistice, si nu invers. Aceleasi ganduri ne framantau pe toti. Si in mod straniu, dar as zice eu, nu absurd, imperativul scurtei noastre vacante la Iasi a devenit dintr-o data… a fi sau a nu fi. A fi sau a nu fi printre cei alesi si “ospatati de zei”.
1977. sambata 9 aprilie
Intrusul din noapte
Credeam ca nimeni si nimic nu ne va mai putea destinde pana in acea zi fatala. Se vede insa treaba ca ne-am inselat. Inca din primele zile, noi, cei 6 olteni care nu se temeau de nimic, facusem cunostinta cu un tovaras profesor de la Piatra Neamt. Era tanar, brunet, avea ochi negri si grozav de vioi, ceea ce imi amintesc insa foarte bine este ca faptul ca semana teribil cu Raducanu, fapt pentru care in restransul nostru cerc de prieteni, il si botezasem cu numele lui Rica. Nu s-a suparat catusi de putin cand a aflat ( facusem imprudenta sa vorbim despre dansul tocmai cand era in spatele nostru ) , ba chiar ii facea placere sa ne tutuim. Era deci sambata noaptea; lucru de mirare, inca de la ora 10 intreaga garda era in pat, motaind pe jumatate. Adevarul este ca nu ne mai ardea de gluma dupa olimpiada. In intuneric, parlamentam de zor cu Dan pe tema unei “constiinte” pe care in febra concursului si a timpului prietenul meu nu mai stia cu cati “i” o scrisese; ( cuvantul fusese o vreme un viu subiect de controverse). Stateam deci in pat cand deodata usa se deschise usor si ca prin farmec se aprinse lumina. Orbiti si somnorosi, ne indreptam privirile spre usa, gata sa-l expediem afara ( nu importa unde ) pe ghinionistul care gresise usa camerei. Mare ne-a fost mirarea cand in cadrul usii a aparut Rica urmat de o fata de care mai stiu doar ca avea un batic rosu si, lucru de mirare, era descheiata la sandale. “Baieti, ma iertati ca va deranjez, a venit tocmai acum o fata de la Braila pentru olimpiada de la chimie ( concursul de chimie se tinea tot la Iasi, cu cateva zile mai tarziu, insa ). “Nu are unde sa stea, asa ca m-am gandit sa doarma o noapte la voi in camera.” In clipa aceea, cred ca aveam fetele lungi ca niste lumanari. Propunerea ne luase piuitul. Fara a mai astepta raspunsul, fata inainteaza curajoasa pana in mijlocul camerei, lasa geamantanul jos, si se aseaza drept in patul lui Mitica. Si in timp ce noi ne mai ciupeam de nas, crezand ca visam, domnisoara il ia frumos in brate pe sarmanul Mitica, mai naiv si mai mirat decat toti sfintii de la Trei Ierarhi, si-ncepe sa-l mangaie tandru pe par. Nu stiu ce ar fi trebuit sa urmeze mai departe dar in acea clipa nea Rica incepe sa rada zgomotos. Spre uimirea noastra, si fata se ridica si incepe sa rada ragusit si infundat ca un trombon, ras ce numai de fata nu era. Abia in acel moment au inceput sa ne cada rand pe rand fisele. Fata era de fapt… baiat, iar noi ne puteam lauda pe drept cuvant cu titlul de fraieri. In timp ce ne dezmeticeam si incercam zadarnic sa facem haz de necaz, storcandu-ne cate un ranjet intr-o parte, nea Rica disparuse deja pe usa impreuna cu “fetita” din Braila, aruncandu-ne printre hohote de ras cu lacrimi un “noapte buna, copii”.
1977. Duminica, 10 aprilie
Ziua cea mai lunga
Cu toate acestea, atmosfera generala era destul de inhibata. Micul incident de peste noapte fusese repede uitat si toate genialele planuri de razbunare ce puteau vreodata trece prin mintea unui juvete inselat de aparente se spulberasera. Nu insa si starea de permanenta framantare. Zadarnic incercam sa ne imbatam cu apa de ploaie, sa ne amagim cu “ce-o fi, o fi”, sau sa debitam filozofic, cu o prestanta puternic amenintata de un glas tremurat, cate un “zarurile au fost aruncate”, nu reuseam sa ne destindem nici cat negru sub unghie. Dar, in definitiv, ce am fi putut sa mai facem? Nimic, nimic, acesta era marele adevar, crudul adevar care avea sa ne tina pe jar inca doua zile. Si totusi, dimineata cerul micii noastre colonii parea sa se insenineze. Mica plimbare prin “dulcele targ al Iesilor”, urmata de vizitarea bojdeucii lui Creanga, a bisericii Trei Ierarhi si a casei lui Sadoveanu avusese darul sa ne mai descreteasca fruntile. A fost insa indeajuns sa ne intoarcem, pentru ca noianul nelinistii de odinioara sa ni se prelinga din nou pe tample. Din aceasta stare imposibila, fiecare a incercat sa evadeze in felul sau. Mitica a pus grabnic capul pe perna si a plecat sa astepte cine stie ce sanziana sub teiul lui Eminescu, George a inceput sa-l reciteasca ( pentru a cata oara de la sosire ? ) pe Baudelaire, Dan pe Bacovia, Calin si-a batut vreo doua ceasuri capul cu un rebus, “parintele” s-a apucat sa ucida din nou hartia, vrand sa probeze in ce masura aerul Iasului il poate inspira, iar eu… eu m-am multumit sa-i privesc in liniste pe fiecare, bucurandu-ma ca am gasit o atat de ieftina metoda de relaxare, care sa nu-mi solicite nici cel mai mic efort si sa-mi las gandurile sa zburde in voie.
De vineri si pana acum, de la putin obisnuita, starea nervoasa ajunsese ingrijoratoare. Dan si cu mine ( si nu eram singurii ) incepusem sa trecem din ce in ce mai rar pe la masa, si cred ca daca am fi continuat mult timp astfel, am fi ajuns sa ne hranim numai cu aer, asemenea cameleonilor. Nu pot cauta si gasi explicatii, pentru simplu motiv ca explicatii obiective nu erau. Intr-adevar, inima are propriile sale ratiuni, pe care ratiunea nu le cunoaste si nu le intelege. Perspectiva unui eventual esec ne inspaimanta, ne dadea fiori, si nu era nici pe departe vorba de orgoliu, sau de vanitate ranita. Ce ar fi zis sau ce ar fi simtit insa toti acei oameni minunati pe care intr-o dimineata senina de aprilie ii lasasem sa viseze sub plapuma Baniei laurii victoriei pentru indragitii lor reprezentanti? Si chiar daca ne-ar fi ascuns pentru o vesnicie gustul amar al primei deziluzii, am mai fi putut oare vreodata sa renastem din cenusa, inchizandu-ne ranile, pentru a-i mai privi, fie si pentru o singura clipa, in ochi? Acestea erau gandurile noastre de atunci. Imi veti raspunde poate ca niciodata invinsul nu este invins cu adevarat si fiecare batalie pierduta va deveni candva o victorie. Acest “candva” era pentru noi o a doua iminenta amenintare. Cand? Cand oare? Ne pusesem doar atatea sperante in acest mare examen de maturitate. Si apoi, ne puteam considera oare invinsi? In cel mai bun caz, eram proprii nostri invinsi si gandul acesta nu ne consola deloc, ci dimpotriva. Ziua ce avea sa vina insa, prevestea prima surpriza.
1977. Luni, 11 aprilie
Errare humanum est
In aula “Mihai Eminescu” a universitatii iesene domnea o agitatie demna de un stadion in zi de mare derby. O sa va mirati poate daca va voi spune ca acest vacarm nemaipomenit a fost declansat la auzul unei simple propuneri. Intr-adevar, comisia ce avea sarcina sa corecteze si sa noteze lucrarile ( lucrarile! era in sfarsit vorba de lucrarile noastre!) solicitase un numar de cinci – sase reprezentanti din randul elevilor, care sa participe la deschiderea lor. Un moment a domnit o liniste solemna, grava, fetele tuturor celor de fata s-au lungit intr-atat incat fara voie am ras manzeste cu gandul la farsa lui nea Rica, apoi, parca fara nici-o legatura, vreo douazeci de maini ( din doua sute ) au tasnit agitandu-se spre tavan, in vreme ce alte douazeci de glasuri au inceput sa bubuie pe note diferite: “Eu!”, “Eu!”, “Eu!”. Si acesta a fost numai inceputul. Fiecare judet ( fiindca trebuie sa va spun ca ne grupasem pe cartiere generale ) cauta sa-si impuna un reprezentant in ceea ce aveam sa numim mai tarziu “camera cu surprize”. Rezultatul? In mijlocul fiecarui ciorchine viu se ridicase cate o persoana, in timp ce alte douazeci si mai bine ii scandau numele in cor. Am avut cateva clipe senzatia ca asist la un joc de prescolari sau de gradinita. Intr-un colt al salii, un grup de fete striga mecanic “Mi-ti-ca”, in celalalt o falanga pestrita il voiau, neaparat, pe un oarecare Stefan, in fata, bucurestenii votau un individ plesuv cu ochelari, al carui nume n-am reusit sa-l captez… Si…tocmai cand ma amuzam mai bine, m-am pomenit catapultat de pe scaun de nu mai putin de zece brate… in timp ce numele meu intra automat in circuit. Tot ce pot sa va mai spun este ca echipajul nostru a avut plamani buni; asa se face ca la pranz in toate camerele domnea o atmosfera plina de optimism. Doljul avea sa aiba in seara aceea, un reprezentant in camera cu surprize!
1977. Luni, 11 aprilie, seara
Tacerea pestisorului de aur
La ora 5 trebuia sa fiu prezent in holul secretariatului. Bineinteles, va puteti da usor seama ca toti cei cinci alesi ai soartei erau acolo de la patru si un sfert, doar-doar o pica ceva ( nici eu n-am facut exceptie ). Cat despre ceilalti, consemnul fusese clar : nimeni nu asteapta la usa. In ce masura a fost sau nu respectat, am sa va istorisesc mai tarziu.
In mod sigur insa, toti ma condusesera cu mare alai pana la intrare, de parca nu ar fi trebuit sa particip la o simpla “sedinta” ci m-as fi pregatit nici mai mult nici mai putin decat sa cuceresc al treilea pol al pamantului. Mai lipseau florile, lacrimile si imbratisarile…De la nostima intamplare din aula universitatii eram pregatit pentru orice.
Lasand gluma deoparte, trebuie sa va marturisesc ca nu ma prea simteam in apele mele, sau mai bine zis, revenisem in ale mele dupa o saptamana in care nu ma mai recunosteam.
Intr-un fel eram emotionat, desi incercam pe cat posibil sa ascund sub masca bonomiei, nu eram eu oare singurul pestisor de aur ce avea acces la secretele zeilor?
La ora 5 s-au deschis portile spre necunoscut. Am pasit inauntru si m-am pierdut printre statuile orasului… A venit ora 6, apoi 7. Pentru prietenii nostri nu venea insa nicio veste. Timpul se scurgea chinuitor de incet. Mica noastra camera parea un urias cazan cu aburi pe cale sa explodeze. Se adunase acolo intregul stat major, in frunte cu Dan care, asezat pe masa de langa fereastra scruta nerabdator luminile de la etajul de vis-à-vis, pufnind din cand in cand cu neputincioasa revolta:
– Ce naiba fac acolo de mai bine de doua ceasuri? Si “informatorul” nu da niciun semn de viata! Sa fi fost eu acolo…
Un cor galagios de voci pe diferite tonuri I se alatura indata, dandu-I perfecta dreptate. Partea proasta era ca uriasa explozie trebuia sa se reverse asupra cuiva : si cum vinovatul in aceasta afacere nu putea fi decat unul singur, iata-ma ad-hoc in postura de tap ispasitor.
Trecand peste orice oprelisti, consiliul vota in unanimitate asedierea Alcazarului. Asa se face ca in clipa in care, in sfarsit, usa de la intrare se deschise, in jurul orei opt, am intalnit afara privirile a mai bine de treizeci de persoane. Am pasit enigmatic, cu masca regretului pe fata, indreptandu-ma agale spre micul nostru grup. Dar n-am mai avut timp sa ridic steagul alb, caci vreo zece dintre ei m-au impresurat cat ai zice peste pentru a-mi cere socoteala. Dumneavoastra si numai dumneavoastra pot sa va spun ca in momentul acela stiam, stiam absolut toate rezultatele. Si totusi, tovarasa profesoara Iordache spuse clar: “Nimeni nu le va afla pana maine dimineata”. Si eram hotarat, cu toate ca simteam ca-mi creste inima de bucurie ca un cozonac, iar pe de alta ca ma napadesc toate naduselile, eram hotarat, spun, sa nu scap niciun cuvintel. Iata dar de ce in clipa in care prietenii mei m-au asaltat plini de nerabdare, uitand de veghea de trei ore si de corectiile ce se voiau cat mai grabnic puse in aplicare pe sarmana mea piele, am afisat o figura cat mai serioasa cu putinta, muscandu-mi limba ca sa nu izbucnesc in ras si, ajutat si de intuneric, m-am straduit sa le explic in cat mai putine cuvinte ca, e drept, am participat la sedinta propriu-zisa de analiza, dar in momentul deschiderii lucrarilor am fost invitati sa asteptam la usa… Si pacaleala a prins. Unul cate unul, mai intai plini de furie, apoi intimidati de tonul meu grav, “eroii” au inceput sa se resemneze. Pestisorul de aur pastrase tacerea, dar nu pentru multa vreme. In clipa in care tov. profesoara Iordache a intrat in camin, echipajul era aliniat in hol pe doua siruri, gata sa asalteze reduta cu intrebari. Pentru prima data de la venirea noastra aici, micul nostrum grup atat de solidar Numara in apelul comunitatii un june in univers : eu. As fi dat orice sa nu fi participat la buclucasa deschidere…Pesemne ca aveam niste figuri tare plouate, caci tovarasa profesoara ne-a dezvaluit taina. Dan se sprijinea pe mine, pe jumatate buimac, pe jumatate treaz, nevenindu-i sa-si creada parca urechilor. Era mai alb decat tocul usilor si totusi, chiar si emotionat la culme, imi arunca pe sub sprancene niste fulgere taioase, parand sa-mi spuna: “Ai stiut-o, batrane, si ai tacut malc. Asta nu se uita…” Simteam nevoia sa-i strang pe toti in brate si pentru ca, din nu stiu ce motiv, eram mai sfios ca niciodata, ma tot inroseam si ingalbeneam ca un cameleon.
Cateva lacrimi rebele imi pornisera fara voie pe obraji, si nu stiu, zau, din ce cauza, dar simteam pe buze un gust amar. Sa fie acesta intotdeauna gustul victoriei?
Peste numai o jumatate de ora, pe la 9 si jumatate deci, cei ce au trecut prin preajma postei aveau sa fie martorii unui spectacol inedit, mai bine de o duzina de doljeni plini de zel luasera cu asalt telefoanele, pentru a comunica celor dragi de acasa marea veste a victoriei. In cabina nr. 1 stateau inghesuiti strasnic parlamentandu-si la octave inalte dreptul de a telefona primul si numai primul – ghiciti cine?… Dan, Liviu si Mitica.
In noaptea care a venit, niciun cosmar nu a mai tulburat somnul incercatilor expeditionari.
Cu deosebit respect,
Jianu Liviu-Florian
Fii primul care comentează