Note de vizionare
A fost Andrei Rubliov un alienat? Să citim despre alienare:
“Fundamentul umanităţii stă în solidaritate. Puterea coeziunii sociale provine din tendinţa originară de ataşament şi încredere. Este inevitabil să devii om fără a trece prin coridorul de selecţie al comuniunii. Motorul consistenţei sociale îl reprezintă influenţa. În raport de acest sistem de reproducţie socială se delimitează două inerţii. Inerţia centrifugă a sistemului social poartă numele de alienare. Acest tip de conexiune socială acoperă fenomenul rămânerii în afara circuitelor influenţei sociale. Alienarea este o forţa debilă. Reţeaua alienării este slabă şi lipsită de mecanisme de consolidare. Alienarea apare astfel ca o eroare a sistemului, ca un gripaj al angrenajului influenţei sociale. Inerţia centripetă se concentrează în conceptul de putere. Operatorii puterii sunt cei care ştiu şi pot să se aşeze în nodurile de comandă ale influenţei sociale. Orice putere este o putere de influenţare” (pag. 117, Ştefan Vlăduţescu, Comunicare jurnalistică negativă).”
Andrei Rubliov este călugăr. Un om al Bisericii. O forţă a vremii. Era şi pictor. Din două motive, Andrei Rubliov ar fi trebuit să fie un operator de putere. Dar:
“Nu voi putea face nimic.” Nu voi putea picta la Moscova.
“Nu contează ce pictezi, ci cât îl poţi slăvi pe prinţ.” ( replică din film )
Bufonul. Bufonul spune măscări. Prostimea râde. Kiril: “Preotul este omul lui Dumnezeu, bufonul este omul diavolului”. După petrecere. Chipuri de oameni evisceraţi de viaţă
Oamenii stăpânirii vin în padoc. Îl scot afară pe bufon. Îl lovesc, îi aruncă trupul pe un cal, şi pleacă cu el.
Teofan Grecul. “Voi muri curând. A venit un înger şi mi-a zis. I-am spus: Voi muri oricum, şi fără ajutorul tău.”
Un călugăr: “ pentru că fraţii noştri şi-au pus interesele înaintea credinţei. Mănăstirea seamănă cu o piaţă”.
Superiorul: “ – Ce ne poţi spune tu, şi noi să nu ştim deja? Pleacă de aici, pui de năpârcă”.
“Prea multă înţelepciune aduce prea multă tristeţe”.
Patima lui Andrei. “-Tu n-ai păcătuit niciodată din ignoranţă?
Ba da. Şi eu, la fel.”
În 1408, Rubliov trebuia să picteze pentru prinţ Ziua judecăţii. Să picteze “păcătoşi care ard în cazan. “ Şi “diavolul cu ochii roşii, şi fum pe nări.”
“Am bătut palma cu prinţul până la ultimul detaliu”. Îi spune omul Bisericii.
Ce spune Andrei Rubliov? “Nu vreau să-i sperii pe oameni. Nu pot picta asta”.
“Dacă nu am iubire, nu am nimic”. Ori, cum se poate picta oare Ziua Judecăţii, cu iubire?
Meşterilor care se îndreptau spre o zidire a altui prinţ, să o picteze, li se scot ochii de către cel de la care au plecat, şi oamenii lui, pentru ca opera lor de acolo să nu eclipseze picturile comandate de prinţ.
Andrei Rubliov, de durere, şi scârbă, spoieşte un perete alb al judecăţii cu o pată hidoasă. Nebuna o vede, şi plânge.
“Se zice că printul are un fiu”, spune hanul tătar fratelui prinţului. “ Şi tu tânjesti la tron. Te înţeleg”.
“Mitropolitul ne-a pus să jurăm în faţa lui Dumnezeu că vom trăi în pace şi armonie” răspunde fratele prinţului, tătarului.
Tătarii şi ruşii fratelui prinţului năvălesc într-un oraş al prinţului. Ucid. Violează. Intră în catedrală călări.
“Vă veţi tăia nunii altora gâtul chiar şi fără ajutorul nostru”, îi spune hanul fratelui prinţului.
Andrei Rubliov ucide un rus. Ca să o salveze pe nebună de la viol.
“N-am să mai pictez niciodată. Nimeni n-are nevoie”.
Ziua Judecăţii se pictase pe viu. De oameni.
Linişte. 1412. Toţi oamenii au fugit. Unii au fost ucişi de tătari, alţii au plecat unde au văzut cu ochii. Un tătar momeşte nebuna cu un coif, şi o ţesătură. Rubliov o trage de acolo. Nebuna îl scuipă. Tătarul o urcă pe cal, şi o duce să o facă a şaptea nevastă. Nebuna e veselă şi mândră.
Rubliov a ucis pentru ea un om. Ca să o salveze.
Oamenii? “Astăzi se roagă, mâine distrug lucrurile pentru care s-au rugat”.
“Crezi că binele poate fi făcut de unul singur?”
“Iisus” s-a lăsat “răstignit ca să facă pace între Dumnezeu şi oameni.
Căci ei l-au iubit ca om.”
Sărbătoarea. 1408. Oameni goi care aleargă prin poieni, şi se împreunează în devălmăşie.
Iubirea este frăţească, spune Andrei Rubliov.
Iubirea tot iubire este, îi răspunde femeia goală.
Clopotul. Boris este fiul unui meşter făurar de clopote bisericeşti. Tatăl moare. Cunosc secretul clopotelor, spune Boris oamenilor prinţului. Este luat să îl facă.
Găseşte lutul pentru clopot. Cu calfele, leagă pământul. Toarnă bronzul şi argintul. Îl face.
Bufonul. Mi-au tăiat jumătate din limbă şi am stat în temniţă 10 ani. Am fost chemat să fiu bufonul prinţului. Vrea să îl ucidă pe Rubliov. Tu m-ai vândut! Kiril: “Loveşte-mă pe mine, nu pe el!”. El îl denunţase pe bufon. Dar nu îi spune. Sfântul este Iuda.
Clopotul este ridicat în faţa mulţimii, şi a prinţului, ca să fie încercat. Boris nu are curaj să îl încerce. Clopotul bate.
“Să refuzi un mare dar de la Dumnezeu e un păcat”. Îl îndeamnă Kiril pe Rubliov. “Pictează Sfânta Treime”.
Boris, la o margine de drum, plânge. “tatăl meu, nenorocitul, nu mi-a împărtăşit secretul.” Andrei Rubliov îl mângâie.
S-a întâmplat ceva de neînchipuit. Boris a făcut clopotul, fără să ştie cum se face. Dacă el, fără să ştie, a făcut un clopot, eu, care ştiu, să nu pictez Sfânta Treime?
Pe zid, camera filmează.
Linii verticale.
Imaginea alb-negru devine color.
Sfânta Treime a lui Rubliov. A pictat-o. Iisus în picioare, pe o piatră de mormânt. Înviind.
Copacul. Biserica.
Trei oameni.
Oameni.
Iisus, pe tron.
Ochii lui Iisus. Care privesc străfundul fiecărui om.
Final. Ultimul tablou al lui Rubliov. Pe care nu l-a pictat. L-a imaginat Tarkovsky. O apocalipsă care nu va veni niciodată. Din iubirea lui Dumnezeu.
Un pâlc de cai care pasc, pe un smârc de ierburi, înconjurat de ape.
A fost Andrei Tarkovsky un alienat?
5 februarie 2013
Fii primul care comentează