„Mi-a spus că nu mai poate. Că nu înțelege de ce e mereu ținta. Că nu mai vrea să meargă la școală. Și că nu mai are pe nimeni cu care să vorbească.”
Aceste cuvinte, rostite printre lacrimi de un copil în cabinetul meu, nu sunt un caz izolat. Sunt ecoul a zeci de povești care încep la fel – cu o „glumă”, o poreclă, o umilință. Apoi continuă cu rușine, frică și tăcere.
Bullying-ul este o formă de violență tăcută care se infiltrează în cele mai vulnerabile colțuri ale copilăriei. Nu e despre „copiii sensibili”, nici despre „hai că exagerezi”. E despre traume în formare, despre răni care pot lăsa urme pentru tot restul vieții.
Ce este, de fapt, bullying-ul…Bullying-ul înseamnă agresiune intenționată, repetitivă, exercitată într-un dezechilibru de putere. Nu e un conflict de moment, ci un tipar care zdrobește încrederea și siguranța personală.
Il putem identifica verbal(batjocorire, insulte, umilire),fizic(împingeri, loviri, distrugere de obiecte) sau social(excludere din grupuri, bârfe, marginalizare) si nu in ultimul rand cibernetic(hărțuire online, expunere publică, mesaje agresive).
Ce simte o victimă?!..Copiii afectați de bullying nu vin mereu să spună „am o problemă”. Dar vin cu alte semne retragându-se din activități,se tem să meargă la școală,au tulburări de somn sau dureri inexplicabile,își pierd stima de sine și încep să creadă că „merită” ce li se întâmplă.
În cabinet, aud adesea:”Cred că e vina mea. Poate dacă aș fi altfel…”
Asta e drama reală: bullying-ul te face să te simți vinovat pentru că ești tu,insă de avut in vedere ca nici agresorul nu e „băiatul rău”.
În spatele fiecărui comportament agresiv există un context. Poate e un copil care acasă e lovit sau ignorat,la care se ridica tonul frecvent si e asemenea marginalizat si poate nu i s-a spus niciodată ce înseamnă empatia.
Așadar,intervenția nu înseamnă pedeapsă,Înseamnă învățare, ghidare și vindecare.
Martorii (cei din jur) sunt cei care pot schimba totul!
Mulți copii văd bullying-ul,dar nu spun nimic…De teamă, de rușine sau pentru că nu știu cum.
Am întrebat un copil :”De ce nu ai spus nimănui?”..iar raspunsul a fost:”Pentru că nimeni n-a spus nimic niciodată,mi-a fost frică să fiu următorul.”
Oamenii/copii din jur nu sunt neutri. Ei pot fi declanșatorul schimbării. Trebuie doar să știe că au voie să spună „nu e în regulă”.
Ce putem face?
Să ascultăm fără să minimizăm. Fără „lasă, că așa sunt copiii”. Pentru unii, fiecare zi e o luptă tăcută.
Să educăm empatia. De mici. Copiii nu se nasc agresivi. Învață ce văd.
Să intervenim devreme. Să nu așteptăm „să treacă”. Ce trece nevindecat, se transformă în suferință pe termen lung.
Să fim modele. Cum vorbim despre ceilalți, cum reacționăm la diferențe, ce tolerăm – toate lasă urme în felul în care copiii noștri se raportează la lume.
„Dacă ar fi zis cineva ceva… poate că nu mă simțeam atât de singur.”
Aceste cuvinte le-am auzit de la un adolescent care ani de zile a fost ținta glumelor, a excluderii, a rușinii. Astăzi, încearcă să se vindece!
De aceea, scriu aceste rânduri nu doar ca psiholog, ci ca martor.
Martor al durerii care se poate preveni!
Martor al traumelor care se pot opri înainte să devină permanente!
Martor al puterii unei voci care spune: „Ajunge.”!
Nu rămâne indiferent!Comportamentele care distrug nu sunt normale. Ele structurează traume.Și orice traumă lăsată nespusă, netratată, crește în tăcere.
Gânduri cu drag,
