O bucată mare de stâncă veghează zi şi noapte la răscrucea celor patru drumuri care vin dinspre Moldova şi Transilvania, în comuna Poiana Teiului, din judeţul Neamţ. Piatra Teiului (sau Piatra Dracului, aşa cum este cunoscută printre localnici) se spune că îşi mută locul în fiecare noapte, căci diavolul vrea să o ia în spate şi să fugă cu ea. Stânca este o curiozitate nu doar pentru localnici, ci şi pentru turiştii curioşi să se convingă că, într-adevăr, cele spuse în legende este adevărat.
Monument al naturii
Solitara stâncă se află pe malul stâng al râului Bistriţa, într-un cadru de o frumuseţe uimitoare, la numai câţiva kilometri de staţiunea Durău, în locul numit de localnici Coada Lacului. Datorită faptului că în vârful bucăţii de piatră a crescut un tei, stânca a fost denumită şi Piatra Teiului, însă denumirea cea mai utilitzată a rămas Piatra Dracului.
Dreaptă ca un turn, Piatra Teiului este cea mai cunoscută stâncă din zona Neamţului şi are ca punct comun o spendidă realizare umană – viaductul Poiana Largului – înconjurat fiind de măreţele piscuri ale Ceahlăului.
Stânca are o înălţime de 23 de metri şi este formată din calcare, fapt pentru care a fost mai puţin supusă erodării. Forma pe care a luat-o stânca este de cerdac, având creasta puţin încovoiată. Piatra stă impunătoare în mijlocul apelor lacului de acumulare Izvorul Muntelui, şi poate fi observată cel mai bine de pe viaductul care traversează lacul.
În cea mai mare parte a anului, stânca este înconjurată de apă. Datorită frumuseţii şi spectaculozităţii ei, stânca a fost declarată monument al naturii încă din anul 1951. Inclusiv poetul şi criticul literar, Alecu Russo a scris despre ea:
Înaltă de patruzeci de picioare, aşezată pe o temelie rotundă, potrivit tăiată, mulţi călători, ca şi mine, la întâia ocolire o vor lua de departe drept o clădire îndrăzneaţă, rămasă din străvechi vremuri, dar când te uiţi la aşezarea ei în şes, departe de mai mult de 500 de paşi de orice înălţime, când i-ai pipăit cu mâna cremenea dintr-o bucată, în crăpăturile căreia vremea a aruncat un fel de muşchi gălbui, rămâi tăcut şi mic în faţa măreţului uriaş; ai de-a face parcă cu una din stâncile scăpate din mâinile titanilor trăsniţi. La treizeci de picioare de la pământ, o muchie mai ieşită a stâncii alcătuieşte, ca un fel de cerdac deasupra căruia se înalţă creasta, puţintel încovoiată şi încununată de o mladă plecată de tei, care a dat pietrei numele lui, mai mult spre a o face să uite alt nume grozav, pe care ciobanii nu-l rostesc decât în şoaptă şi făcându-şi cruce ca buni creştini.
Pariu între Dumnezeu şi diavol
Cele mai interesante lucruri, pe lângă minunatul tablou oferit ochiului oricărui trecător, sunt poveştile care s-au ţesut în jurul acestei bucăţi stranii de stâncă din mijlocul apei. Localnicii sunt convinşi că aici e mână necurată şi că piatra aceasta ar fi blestemată, întrucât de pe ea s-au aruncat sau au căzut, pur şi simplu, mulţi oameni de-a lungul timpului. Dovadă stau crucile ridicate în vârful pietrei.
Legenda spune că bucata de piatră a apărut în urma unui pariu dintre diavol şi Dumnezeu, iar stânca se mişcă în fiecare noapte căci diavolul vrea să fugă cu ea, dar nu reuşeşte. Se pare că Dumnezeu se plânsese diavolului de minciuna şi lucrurile rele ale oamenilor, iar diavolul s-a gândit să aducă potopul asupra oamenilor.
Astfel s-a făcut pariul dintre Dumnezeu şi diavol. Diavolul s-a lăudat că va fura o bucată de stâncă de pe vârful Muntelui Ceahlău, într-o noapte, şi până dimineaţa el va deveni stăpân peste omenire. Astfel a desprins bucata de stâncă din Ceahlău şi se îndreptă spre valea Bistriţei, când un zgomot ascuţit se auzi din văi – era cântatul cocoşului. Diavolul şi-a decleştat ghearele şi bucata de piatră a căzut din mâna sa, în mijlocul apei.
Localnicii spun că de atunci, noapte de noapte, stânca se mută, fie pe stânga, fie pe dreapta, căci se pare, diavolul nu a încetat să încerce să ia stânca de acolo şi să o ascundă în adâncurile apelor pentru a putea stăpâni lumea, şi nu reuşeşte decât să o urnească doar câţiva centimetri.
Câteodată, în nopţile urâte, diavolul se aşează iar pe stânca de sus… Atunci, ca la o vrajă, toate tac şi toate focurile se sting…, scria Alecu Russo.
Explicaţia logică în ceea ce priveşte faptul cum că stânca se mută singură noaptea este că din cauza măririi sau micşorării debitului apelor, se creează o iluzie optică. Însă nicio urmă de cercetare ştiinţifică nu s-a făcut la Piatra Teiului, pentru a se lămuri, într-un fel sau altul, deplasarea bucăţii de stâncă.
Mai există o altă legendă vehiculată printre localnici care spune că odinioară, într-o văgăună ascunsă a Ceahlăului trăia un căpcăun care fura fetele din sat şi le ducea pe platoul muntelui, unde le transforma în stane de piatră cu înfăţişări ciudate. Răzvrătit, tatăl uneia dintre fetele răpite şi-a convins sătenii să meargă să-l doboare pe căpcăun.
Monstrul din vârful muntelui a privit atunci furios şi a luat într-o noapte o bucată de piatră pentru a distruge satul răzvrătit. Atunci, duhul cel bun al Ceahlăului, pe care oamenii şi-l închipuie ca fiind un bătrâm albit, s-a prefăcut într-un tânăr voinic care l-a înfruntat pe căpcăun, în mijlocul unei lupte aprigi. Voinicul a tăiar ghearele monstrului în care ţinea pietroiul şi bucata de stâncă a căzut în locul în care o vedem şi astăzi.
Piatra veghează şi astăzi asupra comunei Poiana Teiului şi atrage mii de ochi curioşi care să se convingă dacă povestea deplasării stâncii este adevărată sau rămâne doar o legendă.
Sursa: descopera.ro
Fii primul care comentează