Poem pe masa lui Dumnezeu

Pentru Viorel Lazăr

de Dan Ionescu

Moto:

Pe 21 noiembrie 2012, la ora 21,40, am simțit nevoia de a vorbi cu prietenul meu, Viorel Lazăr. L-am sunat. Am tot sperat să-i aud glasul de actor, deși mi-am dat seama că aparatul era închis. La celălalt capăt însă Viorel ducea o luptă cu propria-i moarte, pe care a câștigat-o, pierind demn.

Ieri, mi-am dus prietenul la groapă

și, odată cu el, toată scena care se întindea zilnic,

de la vederile mele asupra lumii până la el. La mijlocul distanței,

jucau, prinse în sfoara vorbelor noastre,

personajele sociale, cunoscute de amândoi, după cum le suflam să-și execute numărul,

dar și altele fictive, îngrămădite în șirul veridic, pe când ne plictiseam dezbătându-l.

Seara, pe drumul spre casă de la Școala postliceală, unde era director,

se oprea în colțul străzii, sub ninsoare, afirmându-mi locația în telefon, ca să mă salute,

eu, în geamul aprins al camerei, îi făceam semn cu mâna.

Peste întuneric, se deplasau gesturile de curtoazie amicală.

De la vestea cea tristă, comunicată în dimineața plumburie, de medicul Alin Ionescu,

Viorel Lazăr stă în ochii mei, toată ziua, ca o proiecție a luminii care a fost,

îmbrăcat în paltonul gri – capetele cordonului, pe lângă buzunare, lejere. Alternativ,

el se înlocuiește în ochii minții mele, cu sine însuși:

când în sacou, venind spre mine, din fundul cancelariei, cu aceeași întrebare: Ce mai spun?,

când, în piață, rupând boabe de struguri albi din ciorchini

și discutând asupra gustului.

Jocul de baschet de acum două primăveri, din curtea înverzită de la Brădești,

își bate mingile în amintire. Vio mi-a dat un umăr în joc,

deplasându-mă de la mingea pe care a capturat-o și a aruncat-o la coș, în mod precis.

Acele mâini, în stare să ridice o casă ori să bată romane la notebook, stau acum reci în raclă

și nu mai fac nimic.

Acum un an, pe 23 decembrie, în apartamentul meu cu bucurie urcând,

Vio mi-a oferit romanul Încotro (în ediție bilingvă).

Era încântat că de Crăciun vin francezii și-l vor citi în limba lor.

Nu am știut nici eu, nici el că semnătura pe foaia de gardă, sub dedicație,

va fi mai rezistentă ca întâlnirea noastră, ca un OM.

În alaiul funerar, au luat loc atâția inși (– storcând, oare de unde?, lacrimi),

dar și în sinea mea, părerile amicului meu bun despre ei.

Mă uit azi, după lucru, la telefonul, a cărui gură tace, de la care începeau mereu planurile…

Cu Viorel Lazăr am băut o cafea, am băut un whisky, o bere în vara trecută,

am ascultat muzică de Elvis Presley.

Mie începe să-mi fie milă de mine însumi pentru că,

în afara familiei mele, devin din ce în ce mai singur.