Au fost odata doi lautari.
Alb si Negru, ii chema.
Alb a scris o poezie minunata, pe care a pus-o pe muzica.
Si Negru a auzit poezia, si a pus-o si el, pe alta melodie.
De ce ai luat poezia mea, si ai pus-o pe muzica? L-a intrebat Alb.
Care poezie? E poezia mea, sa stii si tu. Tu mi-ai furat poezia, hotule!
Si certandu-se ei, a cui e poezia, au ajuns la Imparat, cu pricina.
– Ia sa ascult si eu poezia! A cerut imparatul.
Si dupa ce a ascultat-o, a spus:
– Nu imi place deloc aceasta poezie! Cine a scris-o, sa i se taie capul!
Negru s-a albit la fata si a spus tremurand:
– Eu nu am scris poezia asta, Inaltimea Voastra ! Va jur pe lumina ochilor mei! Alb a scris-o !
Alb a stat drept, si a spus raspuns:
– Asa este, inaltimea voastra ! Eu am scris-o ! Si pentru ceea ce am scris, sunt bucuros sa si mor, pentru ca am scris-o cu toata dragostea, si am plans si in timp ce o scriam, si mai plang si acum, cantand-o si ascultand-o!
Imparatul si-a inghitit cu greu o lacrima, si a spus:
– Si eu, dragule, cu greu mi-am pastrat lacrima nevarsata, ascultand poezia! S-a adeverit ca tu ai scris poezia, pentru ca esti gata sa spui ca ai scris-o, chiar daca vei plati cu viata! Iti multumesc pentru darul pe care l-ai facut lumii intregi , si mie!
Iar tu, Negrule, care esti un lautar atat de mare, si de vestit, pe cat de frumos canti, pe cat de mare iti este darul, pe atata iti este si sufletul de hraparet si de lacom!
Negru tremura de frica sa nu ii taie imparatul capul.
– Lasati-l sa mearga in pace! A spus imparatul ostenilor. Dar, de aici inainte, numele tau va fi Negru ca Minciuna!
Se spune ca de atunci, nimeni nu a mai indraznit sa fure, vreodata,o poezie…
1 aprilie 2013
Fii primul care comentează